Arătări de vreo câteva doftorii și meșteșuguri (Sibiu, 1794)

Din Istoriia a Alexandrului celui Mare din Machedoniia, Sibiu, 1794

„Cine nu aude bine, sau aude cam rău
Rade rădiche, pune sare peste dânsa, lasă-o să stea doazeci și patru de ceasuri, apoi stoarce-i zama dintr-însa și bagă în ureche cu bumbac.

Cine are mătrice, sau altă rosătură în pântece
Să stoarcă numai trei picături din balegă de cal proaspătă, și să le bea în vinars, și să se ție cald, să nu răcească.

Pentru tusă
Ia ceapă și o coace în foc, și îți unge tălpile picioarelor cu dânsa.

Pentru păduchi de la vită
Spală-o frumos și apoi o unge cu uleiu de in, că pier păduchii toți […]

Prăfușor când să face ceva la picior, sau de-i umflat
Să iai făină curată patruzeci și opt de dramuri, plumb ars adecă cenușă cu care zămălțuesc olarii șaisprezece dramuri, și să o amesteci cu tărâță de săcară, și să pui pe o pânzătură, să legi la locul cel bolnav, sau pe umflătura picioarelor.

Cerneală frumoasă roșie să faci
Amestecă și freacă adecă chinavar ținabor cu apă cu apă foarte bine, și bagă vreo câteva picături de gălbănuș de ou în lăuntru, și așa o mestecă până când vei vedea că curge din condei lesne […]”

Sursa: Biblioteca Digitală BCU Cluj

Anton Pann, Înțeleptul Archir cu nepotul său Anadam, București, 1854

„Înțeleptul Archir cu nepotul său Anadam. De Anton Pann. Ediția a doa. București, 1854, în Tipografia lui Anton Pann.

35. În sfârșit, tot omul e dator în lume să urmeze la una din aceste trei, adică: sau fă-te ostaș, sau fă-te călugăr, sau te însoară, dar însă ostaș să te faci mai tânăr, călugăr mai bătrân, și să te însori când ajungi în minte coaptă; când poți, adică, să câștigi banii, iar nu când știi numai să-i cheltuiești; că, nevasta noă guri are, nu e precum ți să pare; că, e mult mai bine să zici numai: vai de mine! decât să stați amândoi să strigați: o vai de noi!

36. Când vei vrea să te însori, deschide

ochii patru, ca să nu aduci pe dracul cu lăutari în casă. Ci, te păzește să nu ei fată frumoasă de neam prost, nevasta lăsată de bărbat, și văduvă care își plânge pe bărbatul cel mort; nici lua de neam mai mare decât tine, ca să nu-ți zică: scol tu să șez eu: nici mai bogată, ca să nu-ți zică: taci tu să vorbesc eu; ci ia mai săracă, ca să-ți zică: fă ce știi tu; că, nevasta nu e cârpă, dacă nu-ți place să o descoși și să o lepezi.

37. Să nu fii temător; că, bărbatul temător își îmvață nevasta curvă, și stăpânul scump sluga hoață.

Că dacă este ea neam rău, mai bine să păzești crângul cu epurii decât pe dânsa. Toate merg după neam: uită-te la muma sa și cunoaște pe fie-sa. Că, unde a sărit capra o să sară și iada. Și, dacă este fierul rău pe cât îl bați e degeaba, nu faci din el nicio treabă.

Cu aceste și cu alte asemenea după ce îmvăță Archir pe nepotul său Anadam, și după ce de mai multe ori i le repetă, într-o zi îi zice: Fătul meu! eu ca unul ce am îngrijit de a ta creștere, după părerea mea socotită îndestul de bună, și ai ajuns într-o vârstă cât să poți cunoaște și deosebi // albul din negru, dulcele din amar și bunul din rău: am nădejde că-mi vei bucura rămășița zilelor mele și îmi vei odihni bătrânețele, prin urmări înțelepte, în toate pasurile tale după sfătuirile ce ț-am dat […]”

Sursa: Biblioteca Digitală Națională a României

Istoriia lui Varlaam și Ioasaf, tradusă de Udriște Năsturel (Țara Românească, circa 1670)

Ms. rom. 588 de la Biblioteca Academiei Române

„Iară înpăratul des venia la cercetarea coconului, că-l iubea foarte cu o dragoste mare. Dici într-una de în zile, grăi cătră înpăratul: Pohtiiam // a ști de la tine un lucru oarece, domnul meu înpărate, păntru care lucru pururea neîncetat o scârbă șî grije-m roade sufletu.

Iară tată-său de cuvintele acelea duru-l în inemă șî zise: Grăiaște-m prea iubite, fătul mieu, ce scârbă iaste aceasta ce te cuprinde, și eu mă voiu nevoi a o schimba de grabă întru bucurie.

Zise coconul: În ce chip m-ai închis aici înlăuntru cestor ziduri șî porțile mi-ai încuiat, și m-ai pus a fi de tot neeșit șî tuturor nevăzut?

Zise tată-său: Voia-mi iaste, fătul mieu, să nu vez ceva de celea ce ți-ar întrista inema, și ți-ar tăia veselia, că-ți port grija, ca întru dulceață necurmată

șî întru toată bucuriia și veselia să trăești în tot veacul.

Zise fiiul cătră tată-său: Bine zici, domnul mieu înpărate, ce într-acesta chip eu nu în bucurie, nici în veselie trăesc, ce mai vârtos întru scârbă șî întru strimtură multă, atâta cât acele bucate șî băutură, fără ticneală-mi sânt și amară. Că aș pohti să văz toate câte afară de în caeste porți și de ți-e voia să trăesc viiață fără durere, dă învățătură, să es când voiu vrea șî să-mi îndulcesc sufletul cu vederea lucrurilor ce au fost nevăzute de mine până acum.

Îngrijat fu înpăratul dacă auzi acestea

și cugeta că de-l va opri de în voia lui ce cerea, de mai mare scârbă șî întristăciune-i va fi făcătoriu. Ce zise: Eu, fătul mieu, face-voiu pre pohta ta. Atunce porunci să gătească cai șî slugi aleș și toate lucrurile ce sânt de podoabă înpăratului, și-l slobozi să iasă cându-i va fi voia. Șî deade poruncă celora ce era cu dânsul, să nu cumva să aducă spre întimpinarea lui ceva de în lucrurile ce fac omului scârbă  șî întristare, ce să pue cătră întimpinarea lui tot ce e bun șî ce e frumos și ce aduce dulceață, de-acelea să arate coconului; șî danțuri bine tocmite pre ulițe jucând

și cântând cântece și multe feliuri de priviri să pomenească, ca mintea lui într-acelea să se zăbovească și să se îndulcească de ce va plăcea.

Dici cu cinste ca aceia eșind pururea feciorul înpăratului la primblare, într-o zi (păntru nepaza slugilor că fusese oarecum uitat atunce a păzi ca mai nainte, după porunca înpăratului) văzu doi oameni de carii unul era gubav, iară altul era orb, pre carii văzându-i, cutremură-se în suflet și grăi celor ce era cu dânsul: Cine sânt aceștea, că văerată e vederea lor?

Iară ei nu mai putură ascunde lucrul ce venise la ochii lui, ce ziseră: Acestea sânt patimile omenești // cari au obiceaiu a se întâmpla oamenilor, de în lucru stricat șî de umedealele trupului […]

De-aciia iarăș preste puține zile, întimpină pre un unchiaș vechiu de multe zile, cu fața-i zbârcită șî slab de în vine șî gârbovit șî preste tot cărunt și-i căzuse dinții șî pălpăia de în gură ca cela ce n-are dinți, pre carele văzându-l cuprinse-l o spaimă șî-l aduse aproape de sine, de întreba să știe acea minunată vedere […]”

Sursa foto: Medievalia