Discursul învățatului grec Neofit Duca contra aromânilor (1810)

„…de altfel, a se lăuda [aromânii] cu neamul romanilor, pe când nu au nimic comun cu ei, nu-i cuminte și nici nu se poate asculta așa ceva; și apoi nu li-e rușine de îngăimările înjositoare ale limbii lor, atunci când soarta i-a așezat în mijlocul Greciei, cu al cărei lapte și frupt au crescut, ale cărei obiceiuri și datine le-au primit, și a cărei măreață limbă au îmbrățișat-o? Și să refere originea neamului lor la o națiune, despre care nici ei înșiși nu știu cum a decăzut altădată, bine, rău sau rușinos, și a cărei limbă nu o cunosc câtuș de puțin? Și aceasta mai cu seamă când suntem încredințați că fiecare unde se naște, crește și trăiește, se și cultivă în felul acelui neam, chiar fiind născut de alt tată și din altă mamă; iar ei, după atâtea veacuri, se consideră de aceeași origine cu romanii, cu care n-au comun nici numele, nici picătură de sânge în vinele lor. Arată-ne un regat al lor propriu, ori o provincie întreagă sau altceva caracteristic și deosebit de alții, și atunci noi vom tăcea; toată a lor mulțime însă o cuprinde, de la Dunăre până aproape de Pelopones, un șir de munți sterpi, buni pentru exilați și pentru vagabonzi. Unde le e metropola lor? Unde li-s arhiereii? Unde judecătorii, unde șefia? Unde nobilimea, unde preoții, unde evanghelia, unde psaltirea, unde litere deosebite? Unde numele lor de neam cunoscut, fie și celor mai de aproape? Unde-i locul lor în Geografie? Nicăiri. La ce deci se laudă ei că vor să constituie națiune deosebită, pe când nu au nici loc? Căci Elada nu va consimți niciodată, în niciun fel, să se numească Vlahie, ci-i va considera pe aceși apostați de intruși iar nu curați.”

Sursa traducerii : Pericle Papahagi, Scriitori aromâni în secolul al XVIII-lea, București, 1909 (pe digibuc/dacoromanica)
Sursa imaginilor : Μαξίμου Τυρίου Λόγοι τεσσαράκοντα και εις. / Επεξεργασθέντες και εκδοθέντες παρά Νεοφύτου Δούκα, Viena, 1810

Johann Thunmann, Cercetări asupra istoriei popoarelor din Europa de Răsărit, Leipzig, 1774

„Și valahii de dincolo de Dunăre, pe care grecii îi numesc în derâdere cuțovlahi, sunt necunoscuți. Cunosc istorici de meserie care nu au auzit de existența lor niciodată. Sunt un popor mare și numeros și compun jumătate din populația Traciei și trei sferturi din cea a Macedoniei și Thessaliei. Și în Albania locuiesc mulți. Vorbesc același grai ca și frații lor de dincoace de Dunăre, însă amestecat cu multe cuvinte grecești. Ei nu sunt în niciun chip veniți din Dacia. De 750 de ani sunt cunoscuți sub numele de vlahi și găsim urme ale graiului lor încă din secolul al VI-lea. Se numesc ei înșiși rumani sau rumuni. Grecii îi numesc vlahi, uneori însă îi confundă cu arvaniții. Albanezii îi numesc ciobani. Sunt și astăzi în mare parte nomazi. Au însă și așezări temeinice și cele mai multe orașe ale Traciei de Mijloc, Macedoniei și Thessaliei sunt locuite de valahi.”

Dicționar latin-aromân-albanez-grec

Sursa traducerii: Stelian Brezeanu, Gheorghe Zbuchea (coord.), Românii de la sud de Dunăre. Documente, București, 1997
Sursa Foto: Johann Thunmann, Untersuchungen über die Geschichte der östlichen Europäischen Völker, Leipzig, 1774

Informații despre românii din Timoc publicate de Szabó József (1875)

Buletinul societății geografice maghiare, Budapesta, 1875.

„Valahii locuiesc părțile orientale ale Serbiei în mase mult mai compacte ca bulgarii. Pojarevaț, Negotin, Zaiciar, Cladova, sunt orașele principale locuite în mare majoritate de valahi. Valahii au locuit aceste ținuturi încă dinainte de așezarea sârbilor; în parte însă ei au imigrat acolo mai târziu. Numărul lor actualmente este de vreo 175.000. Rasa aceasta se distinge printre vecinii ei prin trăsături hotărât mai frumoase și mai nobile. Valahii din Serbia sunt muncitori, cruțători și țin cu îndărătnicie la portul și limba lor. În vreme ce bulgarii s-au sârbizat în număr mare, ceea ce nici nu e prea de mirat, dată fiind înrudirea lor de limbă ca sârbii, valahii țin cu îndărătnicie la limba lor, pe care nu se mulțumesc a nu o schimba numai cu cea sârbească, ci a întreține mereu gelozia sârbilor; o femeie valahă, intrată prin măritiș într-o casă sârbească, sfârșește prin a valahiza în scurt timp familia sa.

Am ajuns în posesiunea unor informații interesante cu privire la condițiunile politice în care trăiesc valahii din Valea Timocului, din o serie de articole publicate de revista Budutnyost (Viitorul) din Belgrad, informații vrednice cu atât mai mult de crezământ cu cât sunt publicate de sârbi înșiși. Să-mi fie permis a aminti câteva. Valahii au relativ de două ori atâtea școli și biserici ca sârbii, ridicate de satele românești pe cheltuiala lor proprie, după anumite impuneri ale guvernelor. Instrucția în aceste școli se face însă exclusiv în limba sârbească, fiindu-le interzis copiilor chiar conversația în limba valahă. În școlile acestea primare învățătorii sunt toți sârbi, care nu cunosc deloc limba valahă și astfel ei nu pot explica elevilor studiile, care nu înțeleg o boabă sârbește. Aceasta este cauza că copiii valahi, după 3-4 ani de școală nu știu nici să scrie, nici să citească, încât părinții, descurajați de acest rezultat al școlii, își retrag copiii și-i întrebuințează în gospodăriile lor. Aceasta explică faptul că în Serbia nu vei întâlni niciun valah în carierele publice, cu toate că în ce privește darurile personale, ei nu numai că nu sunt inferiori sârbilor, ci direct mai bine dotați,

iar în ce privește numărul lor ei constituiesc aproximativ a șeaptea parte a populațiunii totale a Serbiei. Preoții sunt toți sârbi, rar vreunul care să cunoască limba valahă. Liturghia se face în vechea slavonă, predica sârbește, ceea ce populația nepricepând, nu se mai țin predici deloc. Funcționarii sunt toți sârbi și se recrutează de prin județele de Nord ale Serbiei, de regulă dintre oameni care nici nu știau de existența unei națiuni valahe. Între asemenea împrejurări între popor și funcționari se deschide o prăpastie, aceștia din urmă neînvățând limba poporului, cel dintâiu neînvățând limba statului. În felul acesta valahul este respins de funcționari, pentru că aceștia nu-i pricep limba, iar uneori trebuie să sufere și insultele lor. Înainte cu câțiva ani s-a introdus instituția Curții cu jurați în Serbia. Crimele săvârșite în districtele valahe n-au putut fi judecate decât în districtele vecine (uneori foarte îndepărtate), fiindcă legea nu admitea întrebuințarea altei limbi la aceste curți, decât a celei sârbești. Acestei împrejurări i se datorează că valahii din Serbia se simțesc străini în țara lor și că nu iubesc deloc instituțiile patriei lor, cum aceasta s-ar cere. Și cu toate aceste măsuri, se dă de un fapt cert valahizarea pe o linie tot mai întinsă în Serbia, în vreme ce nu vei găsi, nici măcar ca un fenomen, un valah sârbizat.

Vom socoti tot la valahi pe așa numiții țințari sau cuțo-vlahi pe această rasă atât de valoroasă, răspândită aproape pe întreaga suprafață a Peninsulei. Țințarii se trag din valahii din Macedonia și se mândresc cu originea lor latină. Oricum, țințarii aceștia vorbesc actualmente limba valahă coruptă cu bulgarisme și grecisme, de aici am auzit numindu-i și jumate-greci. Numărul lor în Serbia este de 20-25.000. Din rândurile lor se recrutează: zidari, negustori, cârciumari, caravanari, uzurari. În genere ei îndeplinesc în Serbia rolul Ovreilor la noi.”

Sursa traducerii: Sever Bocu, Szabo Iossef: Note de drum din Serbia din punct de vedere etnografic. Despre românii din Timoc, în Anuarul Institutului de istorie națională, II, București, 1924.
Sursă imagini: Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj.