Coloniștii germani și România, București, 1860

„O mișcare generală se observă în popoarele Europei de vreo 80 de ani încoace. Această mișcare țintesce la a delătura relele condiții sociale, ce au pricinuit neajunsele și sărăcia unei clase numeroase a popoarelor celor mai mari, precum a englezilor, francilor și germanilor. Afară de sguduirile politice, carii din această causă, vedem că se repețesc din ani în ani, ni se înfățișează și o altă mișcare, mai pacinică în adevăr, însă nu mai puțin însemnată; această mișcare este emigrațiunea și colonisarea, un fenomen admirabil, și o caracteristică a timpului present. Acest fenomen luând proporții din zi în zi mai mari, astăzi ne dă o icoană adevărată a migrațiunei popoarelor.

Când o țeară este populată, încât nici pământul, nici celelalte industrii nu o mai poate nutri, este o trebuință naturală, o satisfacere propriă a naturei omului, de a-și căuta în altă parte un loc mai larg și împrejurări mai favorabile esistenței lui. Acest bold al naturei, nu se poate sugruma, și legea ce s-ar încerca a-l sugruma, dacă ar reeși învingătoare preste forța naturei, ar produce irumperea resbelului celui mai stârpitor de neamul omenesc, resbelul tuturor pe viață sau moarte.

Istoria ne aduce aminte de o migrațiune a popoarelor dintr-un loc în altul. Cu sabiă și foc au năvălit popoarele barbare asupra înfloritoarelor câmpii ale împărăției romane, au călcat în picioare tot ce a fost fala civilisațiunei antice, au stârpit (esterminat) popoarele ce le a aflat locuinde în acele țări mănoase, și pe ruinele lor ș-au așezat veneticii stabilele lor locuințe. Populațiunea ce a mai remas cruțată de săbiile lor, au absorbit-o popoarele cuceritoare, și în locul lor au răsărit națiuni nouă, carii astăzi încă figurează pe scena lumei […]

O programă atât de bine venită scopurilor în Orient, guvernul austriac și-a însușit-o: Tendința este sprijinită de mijloace puternice, pe de o parte prin bancul austriac, pe de altă parte prin o secțiune ministerială pentru colonisare, a căruia agent public este o altă societate, numită birou privat de consultarea emigrațiunei cătră Răsărit, și care are acreditații sei particulari în centrele de producție în Principate, iar sprijin oficios în administrațiile provinților austriace mărginate cu Principatele, și în agenții sei consulari de aicea.

De aci se poate esplica, pentru ce locuitorii de-a lungul Dunărei din Banat, sunt alungați din vetrele lor, pentru a face loc șvabilor colonisați. De aici veți înțelege încercările de a colonisa mijlocul Ungariei cu germani. De aci venirea mulțimei de unguri în Principate. De aci înmulțirea evreilor în țeară, ca element pregătitor la colonisare germană. De aci se esplică, cum bancul austriac are hipotecate mai multe case mari în Bucuresci cumpărate sau clădite de germani. Instinctul poate a inspirat în zilele aceste scirea, care poate nu este esactă, că la un bancher mare din Bucuresci, de națiă evreu, se află depuși una sută mii galbeni, la disposiția unui proprietar mare de case, de națiune german, carele este însărcinat cu agentura pentru încheierea contractelor de colonisare.

Precum vedeți, inimicul este pregătit, mijloacele îi sunt puternice, și este aproape!

 

Dacă nu înțelegem nici aceasta datoriă și interes al conservărei noastre, dacă nu sâmțâm tendința mișcărilor națiunalităților, și din istoria popoarelor nu am profitat nici atât, ca să prețuim cât de mare tesaur este unitatea rasei pentru întărirea națiunalităței și a statului, să luăm esemplul ce ni se înfățișează în cea mai de aproape vecinătate. Turcia astăzi încarcă din Crimea la 150.000 tatari și cerchesi, și îi colonisează în Dobrogea. Unitatea limbei și a religiunei acestor coloniști cu ale turcilor, sunt garanții că alegerea este cea mai bine nimerită, și evenimentele preste puțin ne vor proba, că întră toate provințiile ottomane, Dobrogea va fi una din cele ce va opune mai multă resistință încercărilor creștine de a o moșteni.

Poate că multora va părea idea germanisării prea fantastică. Oamenii de stat ce voesc a crea ceva, nu se pot dispensa cu totul de fantasiă, cu atât mai mult o națiune carea trebe escitată la o întrăprindere gigantică. S-a zis, și este bine a repeți, pentru ca românii să nu uite nici un moment că, este o solidaritate întră Germania și Austria. Ambele țântesc a pune mâna pe Principate, dar fiindcă Germania este departe de noi, se învoiesce a ne avea prin mijlocirea Austriei.

Germania ca popor cultural și mănăfăptor, are trebuință de a fi mărginită de mare, căci marea deschide calea la largul lumei. Germania fără Austria nu poate ajunge la Marea Adriatică (Triestu), și nu poate spera precum în adevăr speră, a ajunge la Marea Neagră. Austria din contra, fără Germania nu se poate folosi de Marea Baltică și de cea Nordică. Când dar se consultă interesele politice, nu se poate ca oamenii de stat să pearză din vedere, că Germania numai prin Austria poate câștiga

mărfurilor sale prin gurile Dunărei și prin Marea Neagră calea către Orient și piața levantină.

Chestiunea principală a Germaniei dinpreună cu a Austriei este 1-iu) a manținea cel puțin Triestul, și prin el calea cătră Adriatica, și 2-a): cine să dicteze țărilor Dunărei de jos? carii sunt cheia călei cătră Trapezunt și Asia de mijloc, și carii trebe să nutrească industria germană. Grânele Principatelor și a litoralului apusan a Mărei Negre trebe să curgă în Germania, și să se schimbe pe fabricatele acesteia.

Spre Orient, spre Dunăre în jos, trebe să se îndrepte înfluința noastră comercială și politică. zic ei […]

Este admirabilă presâmțirea românilor.

Manifestațiile divanului ad-hoc, votul de la 24 Ianuarie 1859, aspirațiile românilor esprimate prin atâtea memorande, și în întreaga literatură politică relativă la Principate; instinctul poporului nostru ce are aversiune cătră tot ce este german, este atât de imposant pre cât e de semnificativ. Nu! România nu vrea germanismul; în cultură ea are scoală în Franța, și concepțiunea lui seamănă cu a popoarelor surori de la apus; acolo e spriginul său, într-acolo-l atrage naturelul său […]”

Sursa foto: Biblioteca Județeană „Gheorghe Asachi” din Iași

 

Alexandre d’Hauterive, Moldova în 1785

Publicat la Paris în 1877

„Am deosebit până în prezent până la șapte soiuri de oameni în Moldova:
1. Boierii, care merg cu trăsura, în jilț, cu căruța și care par mândri față de popor, prevenitori cu oamenii de la Curte, afabili cu străinii și politicoși între ei.
2. Oamenii de la Curte, care merg călare; sunt boierii de treapta a doua. Primii merg cu trăsura de la dânșii până la Curte, iar la palat, ca și în casele lor cofrează, scriu, judecă, se îmbogățesc și se plictisesc. Ceilalți expun ostentativ, încălecați pe cai înzorzonați cu valtrapuri roșii sau galbene, argintate sau aurite, obrăznicia și înfumurarea stării lor, adăugate celor ale națiunii lor. Ar pune să fie bătuți cu bețe săracii de pe uliți, dacă nu s-ar scula în picioare când ar trece ei. Merg unii la alții să-și bea cafeaua, să-ți fumeze lulele și să pălăvrăgească asupra greutăților numirilor și destituirilor din importantele dregătorii de vistier, cămăraș, cupar, spătar, armaș, adică de fecior, mărunt funcționar, paharnic, purtător de spadă și ușier.
3. Negustorii greci, cu o înfățișare delicată, cu tonul dulceag, cu un aer șmecher, trăsături care exprimă foarte bine întocmai calitățile morale ale acestei oneste specii de corsari, ce profită de prostia semenilor lor și de nevoile străinilor, spre a-i jupui în felul cel mai politicos din lume.
4. Negustorii moldoveni, care vând cuie, scânduri, hârdaie, brânză, icre, cu un aer și maniere corespunzătoare mărfurilor ce le desfac.
5. Nemții, foarte buni lucrători, care s-ar îmbogăți cu toții, dacă n-ar fi de o prostie fără seamă, bețivi, obraznici, prea scumpi la vânzare și urâți de toată lumea.
6. Evreii, care sunt recunoscuți de departe după figura lor cea mai extraordinară, ce nu poate fi văzută în nicio altă țară din lume, cu capul în formă pătrată și creștet ascuțit la bărbie, acoperit de o cușmă de blană neagră din care atârnă în față două cozi de păr în toată lungimea lor, în timp ce la spate, capul le este ras și cărora o mică barbă la capătul bărbiei le dă aerul unor capre de Angora. În rest, datorează nemților de a nu fi cei mai mari hoțomani din țară și de a obține preferința pentru lucrările de // tâmplărie, costumele de haine, ceasornice, etc., pe care le fac de altfel mult mai puțin bine.
7. În sfârșit, poporul, umplând ulițele, care se aruncă cu fața în noroi de îndată ce vede de departe o blană sau un harnașament de cai, care-și îndepărtează pe ai săi, căruța și boii săi și pe care-i aruncă în șanț, dacă nu poate altfel.”

Sursa traducerii: Călători străini despre țările române, vol. X, partea I, București, 2000 (pe www.digibuc.ro)
Sursa foto: Biblioteca Digitală Națională

 

Cerșătorii din Sankt Petersburg (Foaie pentru minte, 1842)

Din Foaie pentru minte, inimă și literatură, Brașov, Nr. 50 din 14 Decembrie 1842

„Cerșitorii în St. Petersburg.

Acela care dă unui cerșitoriu de pomană, să fie globit (=amendat) mai întâiu cu 5, iar a doa oară cu 10 ruble*).

Ucasul lui Petru cel Mare.

Mergând pe ulițele căpitalei rusești Se. Petersburg, vedem o mulțime de așezăminte binefăcătoare de toată plasa și totdeodată pe trotoare (pe lângă case) o ceată de cerșitori, surzi, orbi, muți, oameni fără mâni sau fără picioare, stârpituri – întânzând mâna și glasul pentru milă. Aveți milă și pomană, nu vă uitați de un păcătos…

Da, negreșit păcătos… Peste aceasta de la o vreme încoace cerșitoria s-au prefăcut într-un feliu de meserie și cerșitorii în acteri de teatru. Câștigul acestei meserii scutite de contribuție (capitație) o plătește iubirea de omenire rău înțeleasă.

Mai demult cerșitoriu se numia omul nenorocit, căruia și lipsia hrana, îmbrăcămintea și lăcașul. Acuma cerșitorii lăcuesc în cvartire bune în Pescav, pe la mănăstirea Nevski sau la poarta de triumf. Ei beau ceaiu și cerșitoarele cafea; toți au odăi călduroase, pat moale și cină de ajuns – iar la prânz nu le ajunge vremea. Cerșitorii se împart în mai multe clase. Cea dintâie este a orbilor, pentru că aceștia au cele mai bune câștiguri. Bage de seamă cineva, că ei niciodată nu cer de la țărani, ci numai de la oameni bine îmbrăcați. Niciodată nu îmblă purtați de altul, ci totuș merg mai iute decât noi ceștii cu ochii sănătoși și știu prea minunat a o lua pe picior, când simt de departe, că se apropie inspectorul cerșitorilor […]

Muții formează a doa plasă și stă numai din bărbați. Femeile cerșitoare se înțelege de sine, că nu se pot lăpăda de răcoritoarea dulceață de a vorbi. Sexul femeiesc rămâne tot același în porfiră ca și în trențe – ca să tacă, le este cu anevoie. Câștigul ce îl au muții, nu se poate asemăna cu al orbilor; însă pentru aceea ei au și roluri mult mai ușoară, pentru că pot vorbi cu ochii. Înainte de câtăva vreme mă duceam de-a lungul perspectivei Nevskiane cu un prietin de la Moscva, unde cerșitorii sânt încă tot cerșitori. Noi dădurăm peste un mut, care pe prietinul meu îl apucă a-l trage de gulerul mantelei și între feliuri de semne și cerea milă. Soțul meu scoate o rublă din busunariu și văzând că eu îmi sug buzele, îmi zice: Vai de om, de am ști că are familie, i-aș da o bancnotă, nu o rublă. Cerșitoriul se ului și: Eu am un tată bătrân, o mamă și cinci prunci, strigă deodată … de bucurie. Iată mutul vorbitoriu. Eu am râs cu cea mai mare plăcere; prietinul meu îmi puse rubla în busnariu și se depărtă, iar cerșitoriul trimisă în urmă-mi o mulțime de înjurături, pentru că l-am lipsit de câștig […]
__________
*) Acestea sânt ruble de argint. După prețul de atunci al banilor, gloaba aceea era grea pentru cei carii avea milă cu cerșitorii de la uliți.”

Sursa: Biblioteca Digitală BCU Cluj