Icoana lumei. Foae pentru îndeletnicirea moldo-românilor, Iași, 1846

Nr. 14 din 11 ianuarie

„Doftorii de dinți.

Se ei o bucățică de cauciuc (un feliu de gumă elastică), să o moi la flacăra unei luminări, și cald fiind, să pui în dintele cel găunos, pe carile să-l cureți mai nainte. Cauciucul de tot muet de căldură, astupă borta dintelui, și ferește nervele cele simțitoare de atingerea aerului, carile pricinuise durerea.”

Nr. 21 din 2 martie

„Planeta Marț.

Acesta este un corp rotund, tunecos. Astă planetă are cea mai mare analoghie cu Pământul nostru. Pre ea se însamnă petele care înfățoșează mările întinse, a cărora color este verziu; rămășița planetei se deosebește prin color roșu, care arată o văpsea de ocra (cărămizie) a pământului seu, din care se vederează că Marțul este cungiurat de o atmosferă. Cătră polurile planetei se văd oarecare pete foarte lucitoare care se puținează în cursul verei sale și se înmulțesc în earna sa, din care se lămurește că acele sânt adunături de gheață ca acele aflătoare pe la polurile noastre. Marț călătorește în ceriu în curs de 686 zile, ear rotirea sa o plinește în 24 ceasuri, 39 minute, 24 secunde. Diametrul seu cel adevărat este de 1.500 mile. Depărtarea sa de la soare 57 milioane de mile. Repegiunea călătoriei sale în noean este de 19.700 mile în un ceas.”

„Veduta ruinelor Palmirei” (nr. 21 din 2 martie)

Nr. 25 din 2 aprilie

„Metamsihozisis. [Reîncarnarea]

Ist cuvânt grecesc însămnează schimbarea lăcașului a petrecerei sufletului. Asemene credință o aveau vechii Indieni, carii socoteau Metampsihosis ca o pedeapsă a sufletului pentru faptele rele plinite în viață și ca un mijloc de curățirea păcatelor, osândindu-să sufletul a petrece în oarecare animal bun seau înrăutățit. De la indieni, astă credință trecu la egipteni, carii credeau că un suflet astfeliu osândit, trebue să petreacă un cerc de 3.000 ani, mai nainte de a se așeza în paradisul celor fericiți. De aici se lămurește nu numai îngrijirea ce încă respectul ce aveau egiptenii pentru tot feliul de animale, închinând pe taurul ca pe zeul Apis, pe cocostârc și pe paserea Ibis &. De aceea prepuind că sufletul a vreunei persoane din familia lor, ar fi petrecând în un câne seau în vreun bou, îi îmbălsăma după moarte aceste animale și le păstra în piramide ca mumii. Icoana înfățoșază un câne și un pește stolit în forma mumiilor.”

Nr. 34 din 11 iunie

Despre volumul capului socotit ca mizloc de a prețui neegalitatea înțălegerei între oameni.

Din zioa în care neștine s-au încredințat că crierul este instrumentul înțălegerei, trebui a se căuta prin toate căile imaginabile dacă înțălegerea este totdeauna proporțională cu întinderea crierului; și neștine se apleacă, precum am zis ca să giudece de pe volumul și de pe configurația crierului prin cercetarea învăliturei lui cei osoasă. Deci, iată ce s-au observat: că cu un craniu mai micșurat cu câteva dim neii (?), neștine rămâne neapărat smintit, și că cea mai mare parte din idioți (proști, nătărăi) se pare că datoresc nedestoinicia lor acestei covârșitoare îngustimi a căpăținei, căci rostul organizației lor nu se deosebește nicicum de organizația celoralalți oameni. Dinpotrivă, oamenii superiori sau cu geniu au adeseori un craniu manin; lucru cunoscut de artistii tuturor timpurilor, precum se vede din icoana ce ni-au lăsat despre cei mai mari oameni, contimpuranii lor.”

Sursa: Biblioteca Digitală Națională a României

Victoria lui Gerontius, comandantul trupelor romane din Tomis, împotriva vizigoților (cca. 386)

Zosimos, Istorie contemporană

„XL. Este un oraș în Sciția tracă cu numele Tomis. Comandantul soldaților aflați în el era Gerontius, bărbat destoinic, de o forță fizică excepțională și apt pentru orice ispravă de război. În afara acestui oraș fuseseră așezați de împărat barbarii cei mai valoroși, înalți de statură și întrecând cu mult prin vitejie pe ceilalți. Aceștia erau aprovizionați mai bine decât soldații (romani) și primeau de la împărat și alte daruri. Cu toate acestea ei nu se gândeau să răsplătească cinstea ce li se dădea prin bunăvoință, ci nesocoteau comandantul și disprețuiau soldații. Văzând această purtare a lor și că plănuiesc ceva împotriva orașului și vor să stârnească tulburări, Gerontius se hotărî să pedepsească insolența și abuzurile barbarilor și împărtăși planul celor mai pricepuți dintre soldații săi. Observând însă că ei șovăiesc din cauza fricii și că se tem până și de mișcările barbarilor, luă armele și împreună cu un număr redus de însoțitori, se hotărî să se împotrivească întregii mulțimi a barbarilor; el deschise porțile și înaintă, în timp ce soldații încă mai dormeau sau stăteau împietriți de frică sau alergau pe ziduri și priveau la cele ce se întâmplă. Barbarii începură să râdă de nebunia lui Gerontius și, crezând că omul și-a pus în gând să moară, trimiseră contra lui pe cei mai voinici dintre ei. Acela însă apucă de îndată scutul și încăierându-se cu primul  care-l atacă se luptă vitejește, până ce unul din însoțitorii săi, văzându-i încleștați, tăie cu paloșul umărul barbarului și-l doborî de pe cal. În timp ce barbarii priveau cu uimire vitejia și îndrăzneala sa, Gerontius se îndreptă contra altor dușmani. Văzând ceea ce făcea comandantul lor, cei de pe ziduri își aduseră aminte de numele lor de romani, năvăliră afară din oraș, atacară pe barbarii îngroziți și-i măcelăriră. Cei care scăpară se refugiară într-o clădire a creștinilor cu drept de azil. Gerontius, care liberase Sciția de primejdia ce o pândea și învinsese pe barbarii care atacau prin deosebita sa vitejie și măreție de suflet, se aștepta acum să-și primească răsplata de la împărat. Dar, în loc de aceasta, Theodosius, foarte indignat că au fost omorâți barbari pe care el îi cinstise atât de mult, chiar dacă făcuseră rău statului, puse să-l prindă îndată pe Gerontius și-i ceru socoteală pentru că luptase apărând cauza romanilor. Când Gerontius dădu pe față răzvrătirea lor împotriva romanilor și relată jafurile comise de ei și omorârea barbarilor, împăratul nu dădu nicio atenție spuselor lui, ci stărui să-i afirme că el a căutat să-i înlăture nu în interesul obștesc, ci din dorința de a pune mâna pe darurile ce li le dăduse împăratul, spre a nu fi dovedit (de ei) că și le-a însușit. Gerontius însă spuse că după uciderea lor el a trimis și acele daruri tezaurului (ele constau din coliere de aur, ce le fusese dăruite de împărat spre a se împodobi cu ele); și numai cu multă greutate putu să scape de primejdia ce-l amenința, împărțind întreaga sa avere eunucilor. Astfel fu răsplătit Gerontius pentru devotamentul său față de statul roman.”

Sursa traducerii: Fontes Historiae Dacoromanae/Izvoarele istoriei României. vol. II. De la anul 300 până la anul 1000, București, 1970 (pe Dacoromanica. Biblioteca digitală a Bucureștilor).
Sursă imagini: Zosimi Comitis Ex Advocato Fisci Historia Nova, Cizae, 1679.

Nunta fiicei mari a lui Vasile Lupu (1645)

„Căsătoria prințului Raziwill cu o prințesă de Moldova

Cu privire Raziwill îmi aduc aminte de însemnata căsătorie a acestuia, care, deși având loc la începutul istoriei noastre, anume în anul 1645, totuși trebuie istorisită aici.

După ce Alteța Sa Prințul Christof Raziwill din grația lui Dumnezeu Duce de Birza și de Dubinschi, Prinț al Imperiului și general în armata Lituaniei, după moartea întâiei sale soții, Principele umblând cu gândul să se însoare din nou, găsi cu cale să-și aleagă soție din cea mai de bun neam și mai de aproape rudenie, din casa domnească a Moldovei. Aici se găsea fata cea mai mare a Principelui Vasile, anume Maria, domniță cu mijloace mari, legături puternice și întinse, moravuri minunate și in summa cu toate acele prerogative, care atrag și farmecă asemenea personalități.

După ce se asigură de consimțământul mumei-sale, se duse și la regele Vladislav al Poloniei spre a-i cere învoirea, spre a nu fi bănuit că se încuscrește cu un principe străin, a cărui putere era sub ocrotirea turcească […]

La 5 Februarie avu loc nunta în biserica grecească, însă Voevodul nefiind de față, tatăl miresei nefiind admis la cununie după datina țării. Serviciul fu oficiat de Arhiepiscopul Kievului, anume Petru, cel mai înalt prelat din tot clerul Rusiei, născut din seminția Mohilorum, care domnise în Moldova, apoi însă prigonită de turci se retrase în Polonia. El este însă privit ca băștinaș de aici, și Mitropolitul îi cedase locul pentru oficierea slujbei.

Printre solii și trimișii altor națiuni se găsea cel din Polonia, din Brandenburg, din Curlanda, apoi trimisul lui Rakotzi din Transilvania, cel al Țării Românești și al Patriarhatului din Constantinopol, apoi diferiți senatori poloni, și mai mulți din Marele Ducat al Lituaniei.

Trei zile de-a rândul se primiră darurile. Întâia zi ale regelui, al potentaților străini și a trimisului senatului polon. A doua zi darurile Hospodarului sau Domn al Moldovei, ale clerului și ale altor boiari mari moldoveni. A treia și ultima zi delegațiile orașelor atât dinspre Transilvania, cât și din Moldova.

Masa de nuntă ce se-ntinse fu regească, în așa fel că nici un monarh n-ar fi avut să se roșească de ea. În afară de masa domnească, unde se găseau de toate în belșug pentru fiecare cum îi se cuvinea se mai orânduise ca și prin casele particulare fiecare oaspete să găsească toate ce le-ar putea dori. Chiar și cele de pe urmă slugi i se dăduse bani dinainte. Aceste desfătări ținură 12 zile într-una, cu toate plăcerile ce se pot închipui, și în tot timpul muzicanții turci, trimiși chiar de la Curtea Sultanului, cântară pentru înveselirea oaspeților.

Dar se alăturară și comedianții, scamatorii și acrobații, dansatorii pe săbii, și alții mulți de acest soi. Îți era dat să privești la multe lucruri hazlii, sărituri ciudate, jocuri de bărbați și femei turcești din care mulți erau circasieni. Clădiri diferite, castele, palate și corăbii făcute-ntr-adins și apoi luate cu asalt. Apoi monștri de tot felul. Oameni uriași luptându-se cu lei sau cu elefanți, sau purtând pieptoaie strașnice, pe care alții le sfărâmau pe burtă cu niște ciocane grozave. Se mai putea vedea și unul care, legănându-și de părul capului o piatră de moară, începu să joace cu ea și rotindu-se tot mai repede piatra se făcea aproape nevăzută. Danțatorii pe funii și saltatorii făceau și ei minuni.

Lângă Voevod se afla Vistiernicul. Fiecare comediant după ce-și făcuse isprăvile îngenunchea înaintea Voevodului, și-i sărută poalele, după datina țării, iar Voevodul le răsplătea deplin, în bani; la unii le dădea chiar haine de mătasă sau postavuri.

Mireasa princiară, mamă-sa, soția Hospodarului și nevestele tuturor boierilor de față, ședeau și ele la masă, însă singure și despărțite de bărbați, căci astfel e datina țării.”

Sursa traducerii: I. J. Caradja, 1645 Iași. Descrierea nunții domniței Maria a lui Vasile Vodă Lupu cu cneazul Radziwil, făcută de Everh Happelius, în Ioan Neculce. Buletinul Muzeului Municipal din Iași, fascicola 4, Iași, 1924 (pe Dacoromanica. Biblioteca Digitală a Bucureștilor).
Sursa imaginilor: Eberhard Werner Happel, Historia moderna Europae, oder eine historische Beschreibung des heutigen Europae, 1692.