Tipărituri vechi

românești sau despre români

Archive for the tag “Ardeal”

Să te însori sau nu? (Iași-Brașov, 1843-1844)

Articol din Albina românească, Iași, nr. 93 din 25 noiembrie 1843 (foto: Biblioteca Digitală a Bucureștilor/Dacoromanica)

„Di vom lua aminte cât ține în zilele noastre o femee pe an, și cât de puțin câștigă un barbat, apoi îndată vom vedea di este folositoare o asemene întreprindere. Pe când căsătoria s-au inventat (născocit) în Paradis, pe atuncea nu se afla încă marșand de mode. Eva singură-și făcea fustă din frunze de smochin; Adam era un model de credință congiugală (cătră soția sa). El nu alerga după alte femei, pentru că era numai una. Deci Eva, fără plecare cătră modă, Adam cu credință, înforma o păreche, care putea trăi în Paradis. Unde vei găsi astăzi o asemene păreche? Căci încetând cii căsătoriți a trăi ca în Paradis, îndată trecu de-a dreptul la Iad… Femeea în loc să agiute astăzi bărbatului a purta sarcina vieței, o face de zece ori mai grea. Barbatul este protectorul femeei; dar sermana-i plătește un tribut însemnător. Femeea s-au dat barbatului drept companioană a călătoriei, dar cine dorește a călători cu dame pline de capriții? O femee bună, zice Solomon, este corona barbatului, însă acest Împărat știea cât de greu apasă corona. Barbatul având o bună femee, o socotește de o comoară, însă spre a nu pierde comoara, trebue să o îngropi. Barbatul și femeea fac o companie, în înțălegere neguțitorească, căci di ai lua aceasta în înțelegere militară, apoi femeea se poate socoti în casă ca un regiment întreg. Dar din această companie comerțială ce câștig esă? Copii! Copii! acel capital mâncăcios, acea închizășluire prețuoasă pentru strălucirea și păstrarea numelui nostru. Iată tot ce esă din însoțire, și cel mai folositor lucru ar fi încalte a te însura cu o femee, care să știe să-ți facă bucate, ca să poți zice cel puțin că: ea mă hrănește.

Arsenius.”

Replica din Foaie pentru minte, inimă și literatură, Brașov, nr. 3 din 17 ianuarie 1844 (foto: Biblioteca Digitală BCU Cluj)

„Să întoarcem puțintel foaiea și să mai cercetăm și noi întrebarea de sus. Adâncul scrutator al naturei faimosul Buffon au zis, că căsătoriea este adevărata stare naturală a omului. Nu numai Volter, ci cu dânsul mai toți medicii au descoperit, că sinucigașii, adecă acei desperați carii își iau viața ei înșii, sânt partea cea mai mare oameni ne’nsurați. Intrați în casele nebunilor și veți afla pe cei mai mulți smintiți, nebuni, furioși, de acei bărbați, carii n-au fost căsătoriți. Va să zică starea căsătoriei stâmpără sângele și patimile, mintea o așază și o coace mai bine. După o lege a lui Licurg în republica spartanilor bărbații ne’nsurați nu era suferiți a merge la teatruri și jocuri publice, iar când era siliți a se judeca cu cineva, trebuea să stea goli desbrăcați în fața tribunalului; spartanii avea până și pedepse trupești nu numai asupra ne’nsurărei ci și asupra tărziei însurări(i). În Atina trebuea să fie însurați unii ca aceia, carii voiea a dobândi unele deregătorii de stat, cum generali, oratori ș.a. La romani nu numai că avea în mare cinste pe toți aceia, carii năștea prunci mulți din căsătorie legală, ci le îngăduea și oareșcare scuteli. Iulie Cesar opri pe fetele care trecea de 40 ani, a nu purta mărgăritare nici petrii scumpe, nici a se purta în lectice. În Germania încă s-au păzit multe veacuri măsuri strinse asupra căsătoriilor: în Liubek până în veacul trecut femeile nu-și lua rangul după starea bărbaților lor, ci după anii măritărei. Porunca lui Isus o știți.

Adecă: Institutul căsătoriei în sine socotit nu este întru nimic de vină, dacă multe căsătorii sânt nenorocitoare, ci sânt alte împregiurări blăstămate, care taie în viața soțială publică și privată și mai întâiu de toate este creșterea cea scâlciată și neghioabă, uneori prea mojicoasă, alteori prea rafinată și prea de multe ori demoralizată, pe carea o dăm noi fiilor și fiicelor noastre.

G(heorghie) B(ari)ț”

Anunțuri

Inscripții de pe biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului

Biserica Sf. Nicolae

Fragmente din pictura exterioara

Foaie pentru minte, inimă și literatură, Brașov, nr. 4 din 21 Ianuarie 1840, în care s-a publicat traducerea inscripțiilor slavone de pe biserica Sf. Nicolae. Sursa foto: Biblioteca Digitală BCU Cluj

„Însemnarea inscripții ce să află săpată în piatră în limba bulgărească deasupra uși(i) sf. biserici ce-i de căpătenie, tradusă pe românie:

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, s-au început și s-au zidit această din lăuntru sfântă biserică, din dumnezeiasca îndemnare de la niște iubitori de Hrstos creștini, cu darea și cu mila blagocestivilor domni de la Moldavia și Valahia în numele adormirei Maici Precesti și Sf. Ierarh și făcătoriu de minuni Nicolae.

După aceia în leat 7092 [=anul 1584] și de la blagocestivul Petru voevod ce să zicea Cercel, văzând aceasta biserică învechită și neînpodobită, cu râvna dumnezeiască s-au aprins, și înpodobind toate cele dumnezeiești și ale sfinților chipuri, au zidit pomenire, și s-au săvârșit și s-au săpat.

După aceasta în leat 7103 [=1595] și iubitoriul de Hristos Domnul Aron voevod stăpânitoriul Moldaviei, au urmat acestor buni domni, au închipuit și pomelnic și au deres toate care să văd, cele dumnezeești și ale sfinților scrise și au zidit. Și de acum pre cine va alege Dumnezeu ca să fie Domn, mai mult să miluiască și să dea spre pomenirea sa. În leat 7107 (de la Hristos 1595 mai 13)[corect: 1599].

Pe stâlpul din dreapta:

Pre aceasta piatră a credinții au întărât Hristos Biserica Sa, carea porțile Iadului nu o vor birui, și s-au săvârșit acest lucru. În leat 7152, de la Hristos 1643 septembrie 15.

Pe stâlpul din stânga:

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, s-au zidit acest al optulea stâlp, după asemănarea celor opt veacuri, în carea să săvârșesc cele următoare, și s-au început în anul 7151, de la Hristos 1642.

Împărtășit de Ioan Jipa, cetățean și neguțetoriu.”

Miniatură reprezentând biserica pe „Catalogul sfintei și dumnezăeștii biserici a Șcheailor, carea să află lăngă cetatea ce să chiamă Brașovu, scaunul Bârsei” (1683). Sursa: Muzeul Prima școală românească (aflat în curtea bisericii Sf. Nicolae)

Cerșătorii din Sankt Petersburg (Foaie pentru minte, 1842)

Din Foaie pentru minte, inimă și literatură, Brașov, Nr. 50 din 14 Decembrie 1842

„Cerșitorii în St. Petersburg.

Acela care dă unui cerșitoriu de pomană, să fie globit (=amendat) mai întâiu cu 5, iar a doa oară cu 10 ruble*).

Ucasul lui Petru cel Mare.

Mergând pe ulițele căpitalei rusești Se. Petersburg, vedem o mulțime de așezăminte binefăcătoare de toată plasa și totdeodată pe trotoare (pe lângă case) o ceată de cerșitori, surzi, orbi, muți, oameni fără mâni sau fără picioare, stârpituri – întânzând mâna și glasul pentru milă. Aveți milă și pomană, nu vă uitați de un păcătos…

Da, negreșit păcătos… Peste aceasta de la o vreme încoace cerșitoria s-au prefăcut într-un feliu de meserie și cerșitorii în acteri de teatru. Câștigul acestei meserii scutite de contribuție (capitație) o plătește iubirea de omenire rău înțeleasă.

Mai demult cerșitoriu se numia omul nenorocit, căruia și lipsia hrana, îmbrăcămintea și lăcașul. Acuma cerșitorii lăcuesc în cvartire bune în Pescav, pe la mănăstirea Nevski sau la poarta de triumf. Ei beau ceaiu și cerșitoarele cafea; toți au odăi călduroase, pat moale și cină de ajuns – iar la prânz nu le ajunge vremea. Cerșitorii se împart în mai multe clase. Cea dintâie este a orbilor, pentru că aceștia au cele mai bune câștiguri. Bage de seamă cineva, că ei niciodată nu cer de la țărani, ci numai de la oameni bine îmbrăcați. Niciodată nu îmblă purtați de altul, ci totuș merg mai iute decât noi ceștii cu ochii sănătoși și știu prea minunat a o lua pe picior, când simt de departe, că se apropie inspectorul cerșitorilor […]

Muții formează a doa plasă și stă numai din bărbați. Femeile cerșitoare se înțelege de sine, că nu se pot lăpăda de răcoritoarea dulceață de a vorbi. Sexul femeiesc rămâne tot același în porfiră ca și în trențe – ca să tacă, le este cu anevoie. Câștigul ce îl au muții, nu se poate asemăna cu al orbilor; însă pentru aceea ei au și roluri mult mai ușoară, pentru că pot vorbi cu ochii. Înainte de câtăva vreme mă duceam de-a lungul perspectivei Nevskiane cu un prietin de la Moscva, unde cerșitorii sânt încă tot cerșitori. Noi dădurăm peste un mut, care pe prietinul meu îl apucă a-l trage de gulerul mantelei și între feliuri de semne și cerea milă. Soțul meu scoate o rublă din busunariu și văzând că eu îmi sug buzele, îmi zice: Vai de om, de am ști că are familie, i-aș da o bancnotă, nu o rublă. Cerșitoriul se ului și: Eu am un tată bătrân, o mamă și cinci prunci, strigă deodată … de bucurie. Iată mutul vorbitoriu. Eu am râs cu cea mai mare plăcere; prietinul meu îmi puse rubla în busnariu și se depărtă, iar cerșitoriul trimisă în urmă-mi o mulțime de înjurături, pentru că l-am lipsit de câștig […]
__________
*) Acestea sânt ruble de argint. După prețul de atunci al banilor, gloaba aceea era grea pentru cei carii avea milă cu cerșitorii de la uliți.”

Sursa: Biblioteca Digitală BCU Cluj

Post Navigation