Tipărituri vechi

românești sau despre români

Archive for the tag “Istorie”

Letopisețul lui Neculce: Domniia a doa a lui Dumitrașco-vodă Cantacozino (7192/1684)

Manuscrisul românesc nr. 53 de la Biblioteca Academiei Române – Miscelaneu de cronici moldovenești, copie din 1766

„6. Dumitrașco-vodă era un om bătrân, grec țarigrădian de niamul lui, de Cantacozinești. Și mai înainte vreme a fost visternic mare în Țara Munteniască, la Grigore-vodă Ghica. Și era om nestătătoriu la voroavă, telpiz, amăgitoriu, geambaș de cei de la Fener din Țarigrad. Și după aceste, după toate, era bătrân și curvar. Doamna lui era la Țarigrad, iar el aicea își luasă o fată a unei rachierițe di pe Podul Vechiu, pre anume rachierița Arhipoae, iar pe fată o chiema Anița, și era țiitoare lui Dumitrașco-vodă. Și o purta în vedială între toată boerimea și o ținea în brațe, de o săruta și o purta cu sălbi de galbeni și cu haine de șahmarand și cu șlic de samur și cu multe odoară înpodobită. Și era tânără și frumoasă și plină de siliman, ca o

fată de rachieriță. Și o trimitea cu carăta domniască, cu siimeni și cu vornici și cu comisi zioa amiazăzi mari pe ulițe, la feredeu și pe la mănăstiri și pe la vii, în primblări. Și făcea și pre boiari de-ș trimitea jupănesile cu dânsa. Și după ce viniia de la primblări, trimitea jupăneselor daruri, canavețe, belacoase, căci i-au făcut cinste de-au mărsu cu dânsa în primblare. Și după ce s-au mazilit, au luat-o cu dânsul și au dus-o în Țarigrad și au măritat-o după o slugă a lui, după un grec. Căutați, fraților iubiți cetitori, de videți ce iaste neomeniia și curviia grecească! Că el, de bătrân, dinți în gură n-avea. Dimineața îi încleiia dinții fiindu legați cu sirmă, de-i punea în gură, iar sara îi descleiia cu încrop și-i punea pe masă. Și carne în toate posturile cu turcii dipreună mânca. Oh! oh! oh! săracă țară a Moldovei, ce nărocire de stăpâni ca aceștiia ai avutu! Ce sorți de viiață ț-au căzut! Cum au mai rămas om trăitoriu în tine, de mare mirare iaste, cu atăte spurcăciuni de obiciaiuri ce să trag până astăzi în tine, Moldovă! Și din vreme în vreme tot s-au mai adaos spurcatele de obiciaiuri, care mai înainte să vor scrie fieștecare la rândul lor […]

20. Așia socotescu eu cu firea mea această proastă: cându a vrea Dumnezeu să facă să nu fie rugină pe fier, și turci în Țarigrad să nu fie, și lupii să nu mănânce oile în lume, atuncea poate nu vor fi nici greci în Moldova și în Țara Munteniască, nici or fi boiari, nici or putea mânca aceste doao țări, cum le mănâncă. Iar alt leac n-au rămas cu condeiul mieu să mai pomenescu, ca să pot gâci. Focul îl stângi, apa o

ezăști și o abați pe altă parte, vântul când bate, te dai în laturi, într-un adăpost și te odihnești, soarele întră în nuor, noaptea cu întunerecul trece și să face iar lumină, iar la grec milă sau omenie, sau dreptate, sau nevicleșug, nici unele de aceste nu sunt, sau frica lui Dumnezeu. Numai cându nu poate să facă rău să arată cu blândețe, iar inima și firea, tot cât aru putea, este să facă răutate. Căutați de cetiți la hronograful grecescu, de vă încredințați și mai bine, pe când au fost grecii puternici și înpărățiia era a lor, ce făcea pre atuncea și ce lucra!”

Sursa foto : Medievalia. Texte fundamentale ale culturii românești medievale

Anunțuri

Dimitrie Cantemir la Timișoara, după bătălia de la Zenta (1697)

Traducerea notei de subsol, mai jos

„De câte ori îmi aduc aminte de confusiunea deplorabilă de atunci, totdeauna mă coprinde o secretă oroare. Nu era omul în securitate nicăiri; amicul ca și inimicul, de asemenea suspect; disordinea era universală și neimaginabilă. Sultanul a stat trei zile ascuns în cetate; nime, afară de Pașa, nu știa că unde e. Într-aceea, mii de știri de răspândiseră printre trupe; unii ziceau că e prins, alții că l-au trădat chiar soldații săi. Trupele cari scăpaseră, rătăciau încoace și încolo fără comandanți, fără conducători, fără disciplină, călăuzul lor era foamea; și ce vedeau, tot prădau. Seceta estraordinară din acel an secase toate apele, caii muritori de sete erau reduși a suge mocirle puturoase. Și dacă cineva pe întâmplate da de vreun pic de apă stătătoare, trebuia ca mai întâi să omoare sau să vulnereze pre mulți alții înainte de a-și poate măcar uda buzele, departe de a-și putea stâmpăra setea. După ce am scăpat și io cum am putut, m-am dus cu celelalte trupe la Temișoara și mi-am pus cortul cu tot bagagiul într-o vie. Din întâmplare, am dat aici de un puț acoperit cu pământ. Mi-am mutat cortul asupra puțului; l-am curățit, și astfel aveam apa proaspătă și curată pentru mine, pentru oamenii mei și pentru caii mei. Într-o dimineață, pre când se revărsa de ziuă, am trimis prin servitor un oloi de apă la bucătariul meu. Pe cale îl vede un soldat, îi ia oloiul și bea apa, apoi îl amenință cu moarte, dacă nu-i va spune de unde are apa aceea, și îi puse sabia în pept. Bietul băiat, tremurând de frică, spune soldatului că io am un puț sub cortul meu. Soldatul îndată curge la camarazii săi și le spune ceea ce auzise. La moment pleacă cu toții, ținând într-o mână sabia goală, și într-alta un vas, și întrebând în toate părțile, că unde este cortul meu? Io am văzut numaidecât că nu este niciun mijloc de a mai ascunde lucrul; mi-am mutat cortul și am lăsat puțul liber. Pentru a mă scuza, le-am zis că a fost un om mort în puț, și l-am ascuns, pentru că m-am temut că cineva ars de sete ar putea să bea din el înainte de a-l curăți, și prin aceasta ar putea să-și spurce sufletul. Minciuna aceasta inocentă, dar necesară în acele împrejurări, m-a scăpat de sabia acelor barbari, ba încă mi-au și mulțumit pentru serviciul bun ce le-am făcut.”

Sursa traducerii : Istoria Imperiului Ottoman. Crescerea și scăderea lui cu note foarte instructive de Demetriu Cantemir, principe Moldaviei. Tradusă de Dr. Ios. Hodoșiu. Partea II, București, 1878 (pe Dacoromanica. Biblioteca Digitală a Bucureștilor)
Sursa foto : The history of the growth and decay of the Othman Empire. Part II… Written originally in Latin, by Demetrius Cantemir, late Prince of Moldavia, Londra, 1735

Mahomet, pricinuitoriul legei turcești

Din Plutarh nou, vol. II, Buda, 1819

„Mahomet. Pricinuitoriul legei turcești. Se născu la ani 569 sau 570 și muri la ani 632.

Mahomet se născu la Meca, și până la vârsta de 40 ani trăi necunoscut îndeletnicindu-se întru neguțătorie. Adese călătorind de la Meca la Damasc, se deșteptă mintea lui, și se învăță a cunoaște oamenii.

O văduvă bogată din Meca a unui neguțătoriu luă pre el la dânsa, ca să ocârmuiască neguțătoria ei. După ce șezu la ia trei ani, se amorisi (îndrăgi) într-însul, și luă pre el spre bărbat. De aci se începu norocirea lui; pre vremea aceea era el în floarea vârstei sale, aici fu, când veni lui în gând o lege noao a întemeia. În Eghipet, Palestina, Siria și pretudintenea află el o mulțime de secte, sau osebiri întră legi, care una pre alta dușmănea; el dară socoti, de va putea aceste toate întru una să le însoțească, și iscodi o lege noao, care oareșcare asămănare avea cu acele, care vrea el să strice.

În vârsta lui de 40 de ani începu a se da afară drept un proroc, și se prefăcea, că vede arătări, vorbind ca un om cu duh, întâiu încredință vedeniile, sau arătările sale muerei lui, mai pre urmă la alte opt persoane, și aceștea făcură iară mulți proseliți, sau credincioși noi, și în 3 ani avea 50 de ucenici de tot supuși lui.

Acum atâta stăpânirea, cât și mai mulți preoți ai locului aceluia începură a socoti pre Mahomet ca pre un om primejdios, pre carele începură a-l catatrexi (goni).

Mahomet, simțindu-se încă slab spre înprotivire, fugi de la Meca la Medina, dară prin această fugă se făcu numele lui mai mare și vestit, și el însuși mai cu îndrăsneală.

Această epohă sau vreme se numește Eghira, după care musulmanii ai lor ani numără, care urmă la ani 622 iul. 16.

După ce văzu Mahomet, că din toate părțile se adună ocenici înprejurul său, schimbă orânduiala lui, mai mult nu îndemna el norodul cu învățături spre a lui lege, dară adună o oaste, și porunci la orice înprotivire cu sabia a răspunde. Jidovii cei aravicești mai mult înprotivindu-se, ei mai întâiu se jertvuiră, stăpânind al lor de

apărare loc, un mare număr dintr-înșii se omorâră, și pre ceialalți la ani 627 vândură. Acum se putu întoarce Mahomet la Meca cu o învoială, unde și titulă de craiu luă. După aceia încunjură cetatea și lăsă ei voe să-și aleagă: moarte, sau lege noao. Întru acest tropos înfricoșat curând își făcu lui părtinitori de lege destui; aceia, carii se înprotivea, se omorea. Domn al Araviei, și la toți vecinii înfricoșat fiind, socotea a fi puternic destul a putea sili pre grecii și persianii spre legea lui.

Întâiu apucă Siria, carea pre vremea aceia a înpăratului Iraclie era, luă câteva cetăți, și făcu pe prinții de la Daunca și Deila birnici. Aici fu, unde mai pre urmă povățui oastea sa. Pașii săi, norocoși fiind ca și dânsul, multe țări supuseră supt stăpânirea lui.

Mai la urmă cunoscu Mahomet apropierea morței sale prin simțirea lucrărei unei otravă, carea lui o jidovoică într-o gușă de berbece dăduse, ca să pue pre el la probă, de iaste el cu adevăr un proroc. După ce o parte din carne mâncă, simți otrava, carea lucra încet, și pricinuind lui niște grele friguri, muri în vârstă de ani 62.”

Sursa: Biblioteca Digitală BCU Cluj

Post Navigation