Românii din Banat descriși de Ignaz von Born (1770)
Calatorii prin Banatul Timisoarei, Transilvania si Ungaria în anul 1770, descrise într-o serie de scrisori către Prof. Ferber
Scrisoarea a III-a
„Timișoara, 20 iunie 1770
Locuitorii Banatului sunt sârbi (Raizes în text), români (Wallachians) și un sfert germani; sârbii își trag originea zice-se de la sciți, ei au locuit odinioară în Dacia, apoi în Serbia și se numesc în limba lor sârbi (srbi); această limbă este un dialect corupt slavon sau iliric. Originea românilor este mai puțin sigură. Ei își zic român (romun), un cuvânt însemnând în limba lor și roman și un om care rămâne și, de aceea, nu este sigur dacă ei sunt o rămășiță a coloniilor romane sau a unei națiuni supuse de romani. Medaliile sau monedele și urmele mormintelor romane, care se găsesc în părțile muntoase ale țării și aproape de Dunăre, sunt dovezi sigure că au fost odinioară sub romani, fie într-unul sau celălalt din sensurile de mai sus. Chiar și limba lor care e vorbită în Țara Românească, în chipul cel mai aspru, iar în Transilvania, cu multă eleganță, este o latină coruptă; totuși, nu înțeleg cum de folosesc atâtea
cuvinte italiene, care n-au nici un fel de asemănare cu limba latină, astfel ca: aramă (cupru), mâncare (a mânca) și multe altele. Terminația cuvintelor lor și felul de a le conjuga, după felul italian, s-au amestecat cu limba acestei națiuni. Felul lor de trai este foarte aspru și sălbatic; sunt lipsiți de religie, arte și științe; copiii lor, de când au abia câteva zile, sunt scăldați afară în aer liber în apă caldă, iarna, ca și vara, și înfășați în pânză de in sau stofă de lână groasă. De la 5 până la 12 sau 14 ani sunt folosiți pentru paza vitelor; fetele învață în același timp să spele, să facă pâine, să toarcă, să coasă, să țeasă și așa mai departe. De la 14 ani, sunt folosite la lucrul câmpului. Ei cultivă cel mai mult porumbul sau cucuruzul, totuși seamănă și orz și grâu; ei fac din fructele pomilor, pe care-i sădesc în mare număr, un fel de vinars pe care-l numesc rachiu și pe care îl beau din belșug […]
Ei se feresc de a intra în bisericile noastre; și dacă uneori unii dintre ei sunt siliți să intre în biserică, se spală îndată ce s-au înapoiat acasă pentru a se purifica.
Faptul de a fi aghiesmuiți în bisericile noastre sau a lua parte la vreo slujbă, unde e folosită // aghiazma, îi umple de groază pentru că acest lucru îi spurcă în cel mai înalt grad: îmbrăcămintea care a fost stropită nici nu a mai fost purtată fără a fi spălată. Preoții sau popii lor îi stropesc cu o rămurică sau un mic buchet de isop.
Mult timp n-am putut să înțeleg ce vor să spună românii prin cuvintele frate de cruce, a mânca crucea, dar, în sfârșit, am aflat, iată: când două sau mai multe persoane vor să-și jure prietenie veșnică și doresc să nu se mai despartă, nici în viață, nici în moarte, pun o cruce în vasul din care beau și mănâncă, pronunțând legământul lor pe veci. Această ceremonie nu trebuie nesocotită niciodată. Ea precede îndeobște tâlhăriile; tot așa fac și când vor să-și apropie pe cineva cât mai strâns; de exemplu, când hoții dau drumul cuiva, de teamă să nu fie trădați de el, îl fac să jure pe sare, pe pâine și pe cruce că va păstra tăcerea; aceasta se numește a jura pe cruce, pe pită, pe sare. În ce privește canoanele lor religioase, ele sunt foarte deosebite de ale noastre. Furtul și adulterul sunt socotite nimicuri la ei; în schimb, siluirea sau necinstea unei fete este un păcat mult mai mare, iar omorul nu poate fi iertat de preoții lor. Numai Dumnezeu singur poate să-l ierte. Totuși tâlhăriile și omorurile sunt foarte răspândite la ei.
Cauza acestor contradicții se poate găsi, cred, în ideea imperfectă pe care o au despre divinitate și suflet, căci cum ar putea avea ei idei clare asupra datoriilor omului și ale societății? Toate fenomenele sau efectele unor cauze pe care nu pot să le înțeleagă, ei le privesc ca pe fapte supranaturale; o eclipsă de soare este o luptă între vârcolaci și Soare, de aceea, îndată ce văd acest fenomen, fac zgomot și împușcă mereu pentru a alunga pe acești vârcolaci care, dacă ar învinge și ar mânca Soarele, ar arunca lumea într-un întuneric veșnic.
Există în această țară o mulțime nesfârșită de insecte mici care ies primăvara din găurile făcute în stâncile ce se găsesc aproape de locul numit Columbaț, pe malul turcesc, și care se răspândesc pretutindeni, chinuie animalele, câteodată până a le omorî. Acestea, după legendele lor, ar fi scuipate de diavol, căruia ostașul sfânt, Sfântul Gheorghe, i-ar fi tăiat în acea peșteră capul.
Niciodată românii n-ar tăia o frigare dintr-un fag ca să-și frigă carnea, din cauza unui suc roșiatic pe care îl produce acest arbore primăvara și din cauză că turcii fac din fag țepile în care trag pe creștini.
Din toate osândirile la moarte, cea prin funie este cea mai temută; chiar și țeapa și roata îi sperie mai puțin, din cauză că funia strânge gâtlejul și sufletul nu poate să iasă în sus, ci e împins înapoi, în jos […]”
Sursa traducerii: Călători străini despre Țările Române, vol. X, partea I, București, 2000 (pe www.dacoromanica.ro)
Sursa imaginilor: Travels through the Bannat of Temeswar, Transylvania, and Hungary, in the year 1770. Described in a series of letter to Prof. Ferber, on the mines and mountains of these different countries, Londra, 1777
Tipărituri vechi 