Expediția lui Mahomed al II-lea contra lui Vlad Țepeș (1462)

„În anul 6970 trimite la voievodul Țării Românești (Walachiae Vaiuodae) un sol, anunțându-l să vină în grabă la închinăciune și să aducă neapărat cu sine 500 de băieți și tributul ce-l dă în fiecare an, adică zece mii de galbeni aur, Voievodul i-a răspuns însă: galbenii îi are gata să-i dea, băieții însă nu poate; cât despre sine să vină însuși la închinăciune, și aceasta e mai cu neputință. Auzind tiranul acestea s-a înfuriat și, trimițând pe unul din oamenii lui de seamă cu unul din secretarii săi, a spus: Aduceți-mi tributul! Și despre celelalte mă voi gândi eu. Iar ei venind și arătând românului cele spuse de sultan, mai întâi pe ei i-a tras în țeapă, o moarte neomenoasă, dureroasă și urâtă. Pe urmă trecând cu armata, a străbătut cu dușmănie părțile Distriei și, luând mult popor de rând, i-a trecut pe toți în Țara Românească și le-a luat viața cu același fel de moarte în țeapă.

Un comandant din marginile acelea, al tiranului voind să se arate cu o faptă de mare vitejie, a trecut în Țara Românească cu zece mii de turci; românul ciocnindu-se cu ei, pe care i-a ucis în război, i-a ucis, pe care însă i-a prins de vii, pe toți amarnic i-a osândit la moarte și pe comandantul lor Chamza, trași fiind în țeapă.

Când tiranul a auzit acestea, i s-a făcut negru înaintea ochilor și turbat de mânie și-a strâns armată de pretutindeni, peste 150 de mii; și în vreme de primăvară, ieșind din Adrianopole, a venit la Dunăre; și acolo ridicând corturile, a stat până ce să se strângă toată armata într-un singur trup. Dar românul și el i-a mutat pe toți supușii lui în locuri strâmte de munte și în locuri acoperite de păduri; și câmpurile le-a lăsat pustii și vitele de tot felul le-a mânat mai înăuntrul hotarelor dinspre alani și huni; iar însuși cu armata de sub el se aținea toată ziua în locuri scutite de sihle și păduri dese. Tiranul trecând Dunărea, a străbătut loc mai bine de 7 zile și n-a găsit nimic, nici om, nici cel mai neînsemnat animal și nici ceva de mâncare sau de băut. Și ajungând într-un loc frumos așezat ca o livadă, vede mii și mii de pari sădiți în pământ încărcați în loc de fructe cu oameni morți, și în mijloc pe Chamza pe care l-am amintit mai sus, în îmbrăcămintea de in subțire și purpură ce-o purta, tras în țeapă. La vederea acestei amenințări, tiranul s-a înspăimântat și noaptea, când a ridicat corturile, fiindu-i frică, a tras șanțuri și a ridicat valuri și sta în mijlocul lor. Românul însă sculându-se dis-de-dimineață și rânduindu-și bine oamenii de sub el, a năvălit, când era încă întuneric, și nimerind în partea dreaptă a taberii, a intrat deodată înăuntru și până în ziuă a tăiat turci fără de număr; și până ce s-a luminat de ziuă, mulți turci s-au ucis între ei. Când însă s-a făcut dimineața, românii au intrat în țarcurile lor și s-au culcat; iar tiranul sculându-se, plin de rușine, a trecut Dunărea și a ajuns la Adrianopole.”

Sursa traducerii: Ducas, Istoria turco-bizantină. 1341-1462, ediție critică de Vasile Grecu, București, 1958 (pe Dacoromanica).
Sursă imagini: Ducae, Michaelis Ducae nepotis, Historia Byzantina, res in imperio Graecorum gestas complectens a Joanne Palaelogo I ad Mehemetem II…, Paris, 1649

Comunitate de vlahi pe muntele Athos (începutul sec. XII)

„Expunere amănunțită a scrisorilor împăratului Alexios [I Comnenul] și patriarhului Nicolae făcută în diferite timpuri

Spunea monahul Ioan Trachaniotes că cele petrecute la Sfântul Munte mai înainte și de la început, adică cele întâmplate înainte de hotărârea patriarhului și după hotărâre, au fost scrise nu numai de monahul Leontios episcopul, ci și de mulți alți sfinți părinți. Ele se înfățișează spre știință în felul acesta.

După alungarea turmelor și vlahilor din Sfântul Munte în loc să mulțumească lui Dumnezeu că a îndepărtat o urgie mare și vătămătoare, că prin pedepsire Dumnezeu ne-a venit în ajutor și a curățit Sfântul Munte, muntele ales de Dumnezeu spre a locui într-însul, ei se jeluiau încă și mai mult și se băteau cu pumnii în piept. Și era în Sfântul Munte frământare mare ca în Egipt. Își aminteau de hrana îmbelșugată din Egipt, de cărnuri și de căldările de gătit, de ceapă, usturoi și pepeni, căci părinții de la Athos nu mai puteau uita binefacerile vlahilor: bucuriile și întâlnirile, laptele, brânzeturile și lâna, ospețele, schimburile de servicii și afacerile cu ei, adică dintre vlahi și monahi, apoi bețiile diavolești care au apărut până la urmă. Intrase diavolul în inimile vlahilor, deoarece aveau cu dânșii și femeile lor, îmbrăcate în straie bărbătești ca păstorii; pășteau turmele, slujeau mănăstirilor, aduceau călugărilor brânză, lapte și stofe, făceau și pâine în paraclisele mănăstirilor și erau, să zic așa, iobagii și slujitorii îndrăgiți ai monahilor. Faptele rușinoase săvârșite de ei nu pot fi nici povestite și nici auzite. Dar cei care sufereau și urau greșeala și doreau să îndrepte păcatele, au spus și vestit toate acestea nu numai sihaștrilor, pustnicilor și schimnicilor, ci au arătat în scris // chiar și patriarhului chir Nicolae, anume că vlahii au ca păstori femeile lor. Ce a săvârșit diavolul cu ajutorul lor nici nu putea fi încredințat scrisului […]”

Sursă imagini: Ph. Meyer, Die Haupturkunden für die Geschichte der Athosklöster, Leipzig, 1894.

Sursa traducerii: Fontes Historiae Daco-Romanae (Izvoarele istoriei României), vol. IV. Scriitori și acte bizantine, sec. IV–XV, București, 1982 (pe www.dacoromanica.ro).

Iancu de Hunedoara într-un poem anonim despre căderea Constantinopolului (1453)

„Nădejdea în care credeau creștinii din Cetate era în preasfințitul papă al Romei și în cardinalii săi, că vor da ajutoare, în regii Franței și în toți suveranii, în duci, conți, prinți și în toate comunele, în împăratul Germaniei, în sârbi, ruși, români (Βλάχους) și unguri, renumiții peoni, în oștile lui Iancu (Πιάγκω), în corabia plină cu aur din Veneția, în vasele din Genova, triere și liviere, din Catalonia și din toată Italia, că vor alerga și vor ajuta umilita cetate, cetatea tuturor încercărilor, precum și mădularul său, pe regele cerșetor, pe viteazul Constantin, care cerea mereu de la dânșii să sprijine cererea, nădejdea și curajul său; dar bietul împărat a fost luat în bătaie de joc, și-a pierdut viața, murind, cum se zice, cu sabia în mână. Nădejdea în care credea s-a dovedit ironie; a fost trâmbițată de dânșii, dar s-a spulberat, iar creștinii, romei și latini, sunt despărțiți unii de alții de o prăpastie […]

A venit timpul, împărate, să te îndrepți spre popoare, căci efortul tău e zadarnic, deci să cauți spre ele. Ce nenorocire, cât plânset și chin, împărate Constantin, rea soartă ai avut! Stăpâne, domn de neam ales, scutul celor viteji, brutele răutăcioase au trezit curajul celor din Ungaria! Preaînțeleptule Iancu, stâlp al românilor, împărăția bizantină (Ρομανιά) s-a năruit, s-a năruit și Apusul, au căzut flamurile cetății imperiale. Dumnezeule, cum poți suferi o asemenea nelegiuire? O Germanie și Ungarie, o Țară a românilor (Βλαχια), Serbie, e mare nevoie să alergați împotriva turcilor cu oaste numeroasă, cu putere multă, să luptați vitejește și în felul acesta să vă faceți un nume și mai mult decât un nume, când va veni timpul; deci să vă ajute Dumnezeu, marele izbânditor; și veți domni cu toți în cinste spre slava lui Dumnezeu, stăpânitorul și creatorul tuturor.”

Sursă imagini: Adolf Ellissen, Analekten der mittel- und neugriechischen Literatur, vol. 3, Leipzig, 1857.
Sursa traducerii: Fontes Historiae Daco-Romanae (Izvoarele istoriei României), vol. IV. Scriitori și acte bizantine, sec. IV–XV, București, 1982 (pe www.dacoromanica.ro).