Tipărituri vechi

românești sau despre români

Anton Pann, Înțeleptul Archir cu nepotul său Anadam, București, 1854

anton-pann-archir-si-anadam„Înțeleptul Archir cu nepotul său Anadam. De Anton Pann. Ediția a doa. București, 1854, în Tipografia lui Anton Pann.

archir-si-anadam-135. În sfârșit, tot omul e dator în lume să urmeze la una din aceste trei, adică: sau fă-te ostaș, sau fă-te călugăr, sau te însoară, dar însă ostaș să te faci mai tânăr, călugăr mai bătrân, și să te însori când ajungi în minte coaptă; când poți, adică, să câștigi banii, iar nu când știi numai să-i cheltuiești; că, nevasta noă guri are, nu e precum ți să pare; că, e mult mai bine să zici numai: vai de mine! decât să stați amândoi să strigați: o vai de noi!

36. Când vei vrea să te însori, deschide

archir-si-anadam-2ochii patru, ca să nu aduci pe dracul cu lăutari în casă. Ci, te păzește să nu ei fată frumoasă de neam prost, nevasta lăsată de bărbat, și văduvă care își plânge pe bărbatul cel mort; nici lua de neam mai mare decât tine, ca să nu-ți zică: scol tu să șez eu: nici mai bogată, ca să nu-ți zică: taci tu să vorbesc eu; ci ia mai săracă, ca să-ți zică: fă ce știi tu; că, nevasta nu e cârpă, dacă nu-ți place să o descoși și să o lepezi.

37. Să nu fii temător; că, bărbatul temător își îmvață nevasta curvă, și stăpânul scump sluga hoață.

archir-si-anadam-3Că dacă este ea neam rău, mai bine să păzești crângul cu epurii decât pe dânsa. Toate merg după neam: uită-te la muma sa și cunoaște pe fie-sa. Că, unde a sărit capra o să sară și iada. Și, dacă este fierul rău pe cât îl bați e degeaba, nu faci din el nicio treabă.

Cu aceste și cu alte asemenea după ce îmvăță Archir pe nepotul său Anadam, și după ce de mai multe ori i le repetă, într-o zi îi zice: Fătul meu! eu ca unul ce am îngrijit de a ta creștere, după părerea mea socotită îndestul de bună, și ai ajuns într-o vârstă cât să poți cunoaște și deosebi // albul din negru, dulcele din amar și bunul din rău: am nădejde că-mi vei bucura rămășița zilelor mele și îmi vei odihni bătrânețele, prin urmări înțelepte, în toate pasurile tale după sfătuirile ce ț-am dat […]”

Sursa: Biblioteca Digitală Națională a României

Icoana lumei. Foae pentru îndeletnicirea moldo-românilor, Iași, 1846

Nr. 14 din 11 ianuarie

Nr. 14 din 11 ianuarie

„Doftorii de dinți.

Se ei o bucățică de cauciuc (un feliu de gumă elastică), să o moi la flacăra unei luminări, și cald fiind, să pui în dintele cel găunos, pe carile să-l cureți mai nainte. Cauciucul de tot muet de căldură, astupă borta dintelui, și ferește nervele cele simțitoare de atingerea aerului, carile pricinuise durerea.”

Nr. 21 din 2 martie

Nr. 21 din 2 martie

„Planeta Marț.

Acesta este un corp rotund, tunecos. Astă planetă are cea mai mare analoghie cu Pământul nostru. Pre ea se însamnă petele care înfățoșează mările întinse, a cărora color este verziu; rămășița planetei se deosebește prin color roșu, care arată o văpsea de ocra (cărămizie) a pământului seu, din care se vederează că Marțul este cungiurat de o atmosferă. Cătră polurile planetei se văd oarecare pete foarte lucitoare care se puținează în cursul verei sale și se înmulțesc în earna sa, din care se lămurește că acele sânt adunături de gheață ca acele aflătoare pe la polurile noastre. Marț călătorește în ceriu în curs de 686 zile, ear rotirea sa o plinește în 24 ceasuri, 39 minute, 24 secunde. Diametrul seu cel adevărat este de 1.500 mile. Depărtarea sa de la soare 57 milioane de mile. Repegiunea călătoriei sale în noean este de 19.700 mile în un ceas.”

Palmira

„Veduta ruinelor Palmirei” (nr. 21 din 2 martie)

Nr. 25 din 2 aprilie

Nr. 25 din 2 aprilie

„Metamsihozisis. [Reîncarnarea]

Ist cuvânt grecesc însămnează schimbarea lăcașului a petrecerei sufletului. Asemene credință o aveau vechii Indieni, carii socoteau Metampsihosis ca o pedeapsă a sufletului pentru faptele rele plinite în viață și ca un mijloc de curățirea păcatelor, osândindu-să sufletul a petrece în oarecare animal bun seau înrăutățit. De la indieni, astă credință trecu la egipteni, carii credeau că un suflet astfeliu osândit, trebue să petreacă un cerc de 3.000 ani, mai nainte de a se așeza în paradisul celor fericiți. De aici se lămurește nu numai îngrijirea ce încă respectul ce aveau egiptenii pentru tot feliul de animale, închinând pe taurul ca pe zeul Apis, pe cocostârc și pe paserea Ibis &. De aceea prepuind că sufletul a vreunei persoane din familia lor, ar fi petrecând în un câne seau în vreun bou, îi îmbălsăma după moarte aceste animale și le păstra în piramide ca mumii. Icoana înfățoșază un câne și un pește stolit în forma mumiilor.”

Nr. 34 din 11 iunie

Nr. 34 din 11 iunie

Despre volumul capului socotit ca mizloc de a prețui neegalitatea înțălegerei între oameni.

Din zioa în care neștine s-au încredințat că crierul este instrumentul înțălegerei, trebui a se căuta prin toate căile imaginabile dacă înțălegerea este totdeauna proporțională cu întinderea crierului; și neștine se apleacă, precum am zis ca să giudece de pe volumul și de pe configurația crierului prin cercetarea învăliturei lui cei osoasă. Deci, iată ce s-au observat: că cu un craniu mai micșurat cu câteva dim neii (?), neștine rămâne neapărat smintit, și că cea mai mare parte din idioți (proști, nătărăi) se pare că datoresc nedestoinicia lor acestei covârșitoare îngustimi a căpăținei, căci rostul organizației lor nu se deosebește nicicum de organizația celoralalți oameni. Dinpotrivă, oamenii superiori sau cu geniu au adeseori un craniu manin; lucru cunoscut de artistii tuturor timpurilor, precum se vede din icoana ce ni-au lăsat despre cei mai mari oameni, contimpuranii lor.”

Sursa: Biblioteca Digitală Națională a României

Victoria lui Gerontius, comandantul trupelor romane din Tomis, împotriva vizigoților (cca. 386)

Zosimos, Istorie contemporană

Zosimos, Istorie contemporană

Zosimos 1Zosimos 2„XL. Este un oraș în Sciția tracă cu numele Tomis. Comandantul soldaților aflați în el era Gerontius, bărbat destoinic, de o forță fizică excepțională și apt pentru orice ispravă de război. În afara acestui oraș fuseseră așezați de împărat barbarii cei mai valoroși, înalți de statură și întrecând cu mult prin vitejie pe ceilalți. Aceștia erau aprovizionați mai bine decât soldații (romani) și primeau de la împărat și alte daruri. Cu toate acestea ei nu se gândeau să răsplătească cinstea ce li se dădea prin bunăvoință, ci nesocoteau comandantul și disprețuiau soldații. Văzând această purtare a lor și că plănuiesc ceva împotriva orașului și vor să stârnească tulburări, Gerontius se hotărî să pedepsească insolența și abuzurile barbarilor și împărtăși planul celor mai pricepuți dintre soldații săi. Observând însă că ei șovăiesc din cauza fricii și că se tem până și de mișcările barbarilor, luă armele și împreună cu un număr redus de însoțitori, se hotărî să se împotrivească întregii mulțimi a barbarilor; el deschise porțile și înaintă, în timp ce soldații încă mai dormeau sau stăteau împietriți de frică sau alergau pe ziduri și priveau la cele ce se întâmplă. Barbarii începură să râdă de nebunia lui Gerontius și, crezând că omul și-a pus în gând să moară, trimiseră contra lui pe cei mai voinici dintre ei. Acela însă apucă de îndată scutul și încăierându-se cu primul  care-l atacă se luptă vitejește, până ce unul din însoțitorii săi, văzându-i încleștați, tăie cu paloșul umărul barbarului și-l doborî de pe cal. În timp ce barbarii priveau cu uimire vitejia și îndrăzneala sa, Gerontius se îndreptă contra altor dușmani. Văzând ceea ce făcea comandantul lor, cei de pe ziduri își aduseră aminte de numele lor de romani, năvăliră afară din oraș, atacară pe barbarii îngroziți și-i măcelăriră. Cei care scăpară se refugiară într-o clădire a creștinilor cu drept de azil. Gerontius, care liberase Sciția de primejdia ce o pândea și învinsese pe barbarii care atacau prin deosebita sa vitejie și măreție de suflet, se aștepta acum să-și primească răsplata de la împărat. Dar, în loc de aceasta, Theodosius, foarte indignat că au fost omorâți barbari pe care el îi cinstise atât de mult, chiar dacă făcuseră rău statului, puse să-l prindă îndată pe Gerontius și-i ceru socoteală pentru că luptase apărând cauza romanilor. Când Gerontius dădu pe față răzvrătirea lor împotriva romanilor și relată jafurile comise de ei și omorârea barbarilor, împăratul nu dădu nicio atenție spuselor lui, ci stărui să-i afirme că el a căutat să-i înlăture nu în interesul obștesc, ci din dorința de a pune mâna pe darurile ce li le dăduse împăratul, spre a nu fi dovedit (de ei) că și le-a însușit. Gerontius însă spuse că după uciderea lor el a trimis și acele daruri tezaurului (ele constau din coliere de aur, ce le fusese dăruite de împărat spre a se împodobi cu ele); și numai cu multă greutate putu să scape de primejdia ce-l amenința, împărțind întreaga sa avere eunucilor. Astfel fu răsplătit Gerontius pentru devotamentul său față de statul roman.”

Sursa traducerii: Fontes Historiae Dacoromanae/Izvoarele istoriei României. vol. II. De la anul 300 până la anul 1000, București, 1970 (pe Dacoromanica. Biblioteca digitală a Bucureștilor).
Sursă imagini: Zosimi Comitis Ex Advocato Fisci Historia Nova, Cizae, 1679.

Post Navigation