Tipărituri vechi

românești sau despre români

Archive for the tag “Banat”

Dimitrie Cantemir la Timișoara, după bătălia de la Zenta (1697)

Traducerea notei de subsol, mai jos

„De câte ori îmi aduc aminte de confusiunea deplorabilă de atunci, totdeauna mă coprinde o secretă oroare. Nu era omul în securitate nicăiri; amicul ca și inimicul, de asemenea suspect; disordinea era universală și neimaginabilă. Sultanul a stat trei zile ascuns în cetate; nime, afară de Pașa, nu știa că unde e. Într-aceea, mii de știri de răspândiseră printre trupe; unii ziceau că e prins, alții că l-au trădat chiar soldații săi. Trupele cari scăpaseră, rătăciau încoace și încolo fără comandanți, fără conducători, fără disciplină, călăuzul lor era foamea; și ce vedeau, tot prădau. Seceta estraordinară din acel an secase toate apele, caii muritori de sete erau reduși a suge mocirle puturoase. Și dacă cineva pe întâmplate da de vreun pic de apă stătătoare, trebuia ca mai întâi să omoare sau să vulnereze pre mulți alții înainte de a-și poate măcar uda buzele, departe de a-și putea stâmpăra setea. După ce am scăpat și io cum am putut, m-am dus cu celelalte trupe la Temișoara și mi-am pus cortul cu tot bagagiul într-o vie. Din întâmplare, am dat aici de un puț acoperit cu pământ. Mi-am mutat cortul asupra puțului; l-am curățit, și astfel aveam apa proaspătă și curată pentru mine, pentru oamenii mei și pentru caii mei. Într-o dimineață, pre când se revărsa de ziuă, am trimis prin servitor un oloi de apă la bucătariul meu. Pe cale îl vede un soldat, îi ia oloiul și bea apa, apoi îl amenință cu moarte, dacă nu-i va spune de unde are apa aceea, și îi puse sabia în pept. Bietul băiat, tremurând de frică, spune soldatului că io am un puț sub cortul meu. Soldatul îndată curge la camarazii săi și le spune ceea ce auzise. La moment pleacă cu toții, ținând într-o mână sabia goală, și într-alta un vas, și întrebând în toate părțile, că unde este cortul meu? Io am văzut numaidecât că nu este niciun mijloc de a mai ascunde lucrul; mi-am mutat cortul și am lăsat puțul liber. Pentru a mă scuza, le-am zis că a fost un om mort în puț, și l-am ascuns, pentru că m-am temut că cineva ars de sete ar putea să bea din el înainte de a-l curăți, și prin aceasta ar putea să-și spurce sufletul. Minciuna aceasta inocentă, dar necesară în acele împrejurări, m-a scăpat de sabia acelor barbari, ba încă mi-au și mulțumit pentru serviciul bun ce le-am făcut.”

Sursa traducerii : Istoria Imperiului Ottoman. Crescerea și scăderea lui cu note foarte instructive de Demetriu Cantemir, principe Moldaviei. Tradusă de Dr. Ios. Hodoșiu. Partea II, București, 1878 (pe Dacoromanica. Biblioteca Digitală a Bucureștilor)
Sursa foto : The history of the growth and decay of the Othman Empire. Part II… Written originally in Latin, by Demetrius Cantemir, late Prince of Moldavia, Londra, 1735

Anunțuri

Diplomă de înnobilare și blazon conferită de Mihai Viteazul (Alba Iulia, 1600)

„Noi, Mihail, voievod al Țării Românești, consilier al preasacrei maiestăți imperiale și regești, locțiitor în Transilvania și căpitan general al oștilor aceleiași (maiestăți) dincoace de Transilvania și hotarele părților care-i sunt supuse etc. (Nos, Michael, Valachiae Transalpinae vaivoda, Sacratissimae Caesareae Regiaeque Maiestatis consiliarius, per Transsilvaniam locumtenens et eiusdem cis Transsilvaniam partiumque eidem subiectarum fines exercitus generalis capitaneus etc.) dăm de știre făcând cunoscut prin cuprinsul scrisorii de față tuturora la care li se cuvine, că noi, la rugămintea deosebită făcută nouă în această privință de unii credincioși domni sfetnici ai noștri, apoi luând în adevăr aminte și ținând seama de credința și de slujbele credincioase ale nobilului Gheorghe Ciocănești (Georgium Chiokoniesthj), acum castelan al cetății noastre Jdioara, pe care le-a făcut mai înainte principilor Transilvaniei, predecesorilor noștri, iar acum ni le aduce chiar și nouă cu credință în slujba sa, și pe care ni le va face și ni le va aduce chiar și în viitor, scoțând prin urmare pe același Gheorghe Ciocănești și prin el pe frații săi după mamă, Nicolae, Ioan și Petru, de asemenea Ciocănești, din starea și condiția plebee în care s-au născut și au viețuit până acum, am hotărât să-i socotim, să-i asociem, să-i cooptăm și să-i trecem în rândul și în numărul adevăraților nobili ai acestei țări a Transilvaniei și a Ungariei, după cum îi socotim, îi asociem, îi cooptăm și îi trecem prin scrisoarea de față, hotărând în chip lămurit ca de acum înainte aceiași Gheorghe, Nicolae, Ioan și Petru Ciocănești, toți moștenitorii și urmașii lor de ambe sexe, să fie socotiți și cunoscuți drept adevărați și neîndoielnici nobili. Iar spre semnul acestei adevărate și desăvârșite nobilități a lor am dat și am dăruit preaîndurător, cu chibzuință și din cuvenita știință și dărnicie a noastră, pomeniților Gheorghe, Nicolae, Ioan și Petru Ciocănești, tuturor moștenitorilor și urmașilor lor de ambe sexe, acest blazon sau însemn de noblețe, anume: stând drept, un scut triunghiular de culoarea cerului, a cărui parte de jos este ocupată de un delușor cu patru brazde verzi de iarbă, în a cărui parte din stânga se află un cerb (reprezentat) în întregime, făcând o săritură mare și a cărui gât este străpuns pieziș de o săgeată; deasupra scutului este așezat un coif militar cu viziera lăsată în jos, împodobit în chip desăvârșit cu pietre prețioase și perle, din care (coif) se ivește deasupra din nou o jumătate de cerb, asemănător cu cel de dinainte, iar din culmea sau vârful coifului cad pe amândouă laturile scutului fâșii sau panglici, de o parte roșii și albe, iar de cealaltă parte de culoarea cerului și aurii și îl împodobesc cum se cuvine, așa cum se vede că toate acestea au fost reproduse și pictate mai lămurit în fruntea sau la începutul acestei scrisori a noastre de către o mână iscusită și prin măiestria pictorului, iar încuviințând și aprobând ca aceștia să poarte și să ducă cu sine pomenitul blazon sau însemn de noblețe – după obiceiul celorlalți adevărați și vrednici (nobili) care folosesc blazon – peste tot, în lupte, în jocuri cu lancea, în turnire, în dueluri, în lupte individuale și la oricare alte îndeletniciri de nobili și oameni de arme, precum și pe sigilii, de asemenea pe steaguri, inele, mantii, case, scuturi, corturi, morminte și îndeobște pe orice fel de lucruri și bunuri, pentru a le purta neștirbit în chip de noblețe, prin care voim să-i declarăm, considerăm, numim și socotim deasupra tuturor oamenilor și a fiecăruia în parte, de orice stare, condiție, demnitate și treaptă ar fi, și să fie în stare și să se poată folosi, împărtăși și bucura pe veci de toate și de fiecare dintre aceste onoruri, milostiviri, privilegii, îngăduințe, libertăți, drepturi și scutiri, precum și de înlesnirile de care se folosesc, se împărtășesc și se bucură în orice chip, de drept și potrivit obiceiului, ceilalți adevărați și născuți, precum și neîndoielnici nobili și oameni de arme ai sus-zisei țări a Transilvaniei și a Ungariei. Spre amintirea și tăria veșnică a cărui lucru am hotărât să dăm și să hărăzim preaîndurător această scrisoare a noastră amintiților Gheorghe, Nicolae, Ioan și Petru Ciocănești, tuturor moștenitorilor și urmașilor lor de ambe sexe, și i-am întărit puterea prin atârnarea sigiliului nostru autentic. Dat în orașul nostru Alba Iulia, în a optsprezecea zi a lunii februarie, în anul Domnului o mie șase sute.

Io Mihail Voevod”

Sursa traducerii: Costin Feneșan, Documente medievale bănățene (1440-1653), Timișoara, 1981
Sursa foto: Biblioteca Academiei Române – catalogul online

Pavel Vasici, Neputința și a ei totala vindecare, Brașov, 1846

Pavel Vasici, Neputinta 3„Neputința și a ei totala vindecare cu mijloace simple cercate prin esperiință și aprobate de mulți pătimași. De Dr. P. Vasici, directorul carantinei Timișului. Brașov, 1846. În tipografia lui Ioan Gătt.

Pavel Vasici, Neputinta 5Domniei sale Domnului Georgie Bariț, redactorul Gazetei de Transilvania și a Foaiei pentru minte, inimă și literatură ș.a. și Domniei sale D. pitariu Ioan Maiorescu, profesorul de istorii și inspectorul școalelor centrale din Craiova, bunilor și scumpilor săi prieteni ca unor bărbați ce cu atâta râvnă și nepregetată sârguință asudă pentru propășirea literaturei naționale și cultivarea neamului românesc, închină această cărticică drept odor de recunoștință a întregii nații române și spre semn de cea mai mare stimă.

Autorul.

Pavel Vasici, Neputinta 32Junele, care calcă în lume nepătat de păcatele copilăriei, care acestea are a le // învăța de la amor și gustare, care fără să știe mai mult de soiul frumos, decât ce au auzit de la părinți și învățători, când vine în cercul frumoaselor vezi bine că se află cu totul în altă lume de cum se afla mai nainte, îl întimpină lucruri de care el nainte nici nu gândea. Pept gol, brațe goale, căutături amăgitoare și momitoare, cochetării cu piciorul, cu mâna, și cu alte părți ușor coperite, acestea toate îi întărâtă închipuirea, încălzesc fantasia și îl înviază; toate acestea puteri din afară cășună într-însul o mișcare de simțiciune, de carea el nainte nu avea nici o cunoștință. Se aprinde dară omul întreg, și apoi dacă el va da preste vreo vicleană, vițioasă, preste o fată cu plăcerea amorului cunoscută, sau ar fi atât de nenorocos a cădea în brațele unei nesățioase muieri, atuncea el este fără nici o îndoială perdut, căci acestea nu cunosc cumpătul și jertvesc pe începătoriu atâta, cât el după puțin timp, d’abea se va mai putea mișca, și numai din parte întrema. În timpurile noastre virtutea s-au făcut obiectul batjocurii, glumele cu soiul frumos se mână până la desfrâu, și iată că acestea toate învită pe juni și bărbați spre gustări prea timpurii și fără cumpăt.

Împreunarea trupească este un act, ce priește numai trupului crescut, și în care junele să nu se îndeletnicească înainte de

Pavel Vasici, Neputinta 3320 ani, dacă vrea să se bucure de plăcerea lui până la înalte bătrânețe. Această icoană nu se poate destul zugrăvi înaintea ochilor junelui, orice gustare trupească se va face înainte de 18 ani, putem spune că ia din țânta, ce e hotărâtă trupului a trăi, câte o lună, și de aceea această putere seacă la mulți înainte de al 40-lea an.

Dacă însă nu mai putem a ne înpotrivi boldului naturei, dacă întărâtarea și momeala spre acesta ar fi prea mare, dacă fetele și nevestele stricate și lascive întrec rușinea și statornicia noastră, oh! atuncea să ne păzim barem de abuz, și să nu căutăm a arăta eroism într-însul. Junele care nu se mai poate conteni de la înbrățișarea soiului frumos, să se păzească barem a nu-și îndestula pofta de doaă ori după olaltă, căci de doaă ori e venin, de trei ori se face ciumă prăpăditoare și ce e peste aceasta silință îl înjosește subt dobitoc. O singură silnicie astfeliu cercată îi poate dărâpăna neîntors sănătatea, poate lăpăda în vasele (vinele, arteriile) plămânilor, carii sânt subt acest act foarte încălziți, simburile spre nevindecabila oftică. Și vai cât este cuprinsul nefericirei, ce se naște din aceasta slăbiciune.

La gustarea amorului atât în căsătorie, cât și afară de ea avem a ne păzi de abuz. Deși nu putem prescrie unui sănătos și bine

Pavel Vasici, Neputinta 34păstrat bărbat regula lui Luter de doaă ori pe săptămână, totuș el are de a să păzi cum simte după act cea mai mică slăbiciune, cu atâta mai puțin are a întrebui spre întărâtarea trupească vin, arome, sau mijloace ațițătoare, căci atuncea poate fi sigur, cum că acestea mijloace înainte de a-l înfoca spre lucru, îl vor face și neputincios cu totul; întărâtăciunea spre înbrățișare trebue să rămână numai singurei naturi, și la cei mai flegmatici încât îl poate ațița muierea prin frumuseța și grațiile sale, fără alte întărâtări măiestrite. Iara dacă nevasta sau amoreza ar fi nesățioase, atuncea este mai bine a să trage cu totul de la dânsele, decât a perde cel mai mare tesaur al vieții – sănătatea. Apoi dacă acela ce au fost o vreme răpit de pofta trupească, ar începe a simți urmările ei, atuncea el are a se conteni o vreme cu totul de la gustare, și atuncea nu va simți efectul lor așa tare, căci astfeliu iarăș își va stringe puterile prin contenire […]

Pavel Vasici, Neputinta 36După gustare trupul cere odihnă, mai ales la cei mai slabi, carea îi trebue dată. Un mijloc bun a se întrema după act este acela, a mânca ceva întăritoriu adecă doă gălbinușe de ou în un pahar de vin, cu ceva scorțișoară și zahar; sau zamă de carne cu pesmeți, sau ciocoladă fără aromă. Iară nainte de act, sau când seara este foarte potrivită ca mijloc întăritoriu, următoarea mestecătură (mistură), dacă astfeliu este trupul cu totul sănătos: Ia din apotecă (spițerie) apă de mintă roșie cinci loți, picături de scorțișoară un lot, sirup de coajă de alămâie doi loți, mestecă-le bine laolaltă și le întrebue după plac.”

Sursa: Biblioteca Digitală Națională a României

Post Navigation