Tipărituri vechi

românești sau despre români

Archive for the tag “Țara Moldovei”

Votarea propunerii lui M. Kogălniceanu pentru Unirea Principatelor de Divanul ad-hoc al Moldovei (7 oct. 1857)

Buletinul ședințelor Adunării ad-hoc a Moldovei, Nr. 3, Iași, 14 Octombrie 1858. Ședința din 7 Octombrie (1857)

Textul propunerii lui Kogălniceanu pentru Unirea Principatelor în manuscris aici

„…Votarea s-au făcut în chipul următor. Fiecare deputat pășind către biurou au rostit în glas mare votul său și l-au adeverit totodată și prin subscrierea numelui seu în act. Conform art. 23 din Regulamentul Adunării, secretarii, vice-prezidentul și prezidentul ș-au dat cei de pe urmă votul lor. Înalt Prea Sfinția Sa subscriind în capul actului pentru, au rostit următoarele cuvinte: unde-i turma, acolo-i și păstoriul. Mulți din deputați au însoțit voturile lor cu espresii de vie bucurie. D. Gheorghie Sturza au zis că mulțemește lui Dumnezeu, că i-au lungit zilele ca să vadă cea mai frumoasă zi a neamului românesc. Protoiereul Dimitrie Matcaș au dechiarat că alegătorii sei, tot clerul din Roman, l-au rugat cu lacrimile în ochi, ca să viteze pentru dorințele rostite în programul național: Unirea Principatelor, Prinț străin și celelalte. Unul dintre deputații setenilor D. Ioan Roată au zis: Noi nu știm a ura, dar Dumnezeu știe a se-ndura.

Rezultatul votărei au fost acesta, 81 pentru, și 2 contra [urmează numele celor care au votat]

Înalt Prea Sfințiea Sa Mitropolitul, în puterea Art. 79 din Regulamentul Adunărei, sculându-se în picioare au declarat că Adunarea au încuviințat. Această declarație s-au priimit cu unanime urări și nesfârșite aclamații de: Vivat Unirea!

Întâmpinarea lui Alecu Balș la propunerea lui Kogălniceanu, contra Unirii Principatelor (publicată în Suplimentul Buletinului Adunării ad-hoc)

„Sub iscălitul Mare Logofăt și cavaleriu Alecu Balș, unul din deputații ținutului Putnei, proprietariu de 80 mii fălci în Moldova, iubita sa patrie, declară, că în locul răpaosului atât de dorit, după o lungă agonie și calamități provenite din feliurite strămutări și prefaceri ce s-au urmat în țară, în care moșii și strămoșii săi și fiii fiilor lor s-au născut, nu poate dori a da în schimb Moldova cu privilegiile ei ce sânt mai avantajoase decât a învecinatului principat, pentru un viitoriu eventual și necunoscut, care privilegii sânt recunoscute de cătră pre puternicii sultani a curței suzerană, consfințite și prin Tractatul de Paris a anexelor articul 23, și nici poate a se uni cu încorporarea patriei sale în aceia a principatului Valahiei. Asemine fuzie nu ar produce, decât elemente de discordii, lupte, vrăjmășii și neprevăzute amerințătoare întervenții de-a purure vătămătoare. Către aceste apoi mai este de luat aminte că întrunirea unui Divan ad-hoc chiar, după textul art. 24 a acelor anexe, fiind compus de a esprima dorințele locuitorilor țării numai în privirea reorganizării Principatului; asemene și firmanul împărătesc pentru convocarea lui nu cuprinde vreo altă chestie decât numai însași aceia a reorganizărei țerei cu reviziea statutelor ei. Prin urmare și dorința sub-iscălitului se mărginește în păstrarea Moldovei, autonomiea sa cu toate privilegiile și imunitățile ei ab antico. Acesta este singurul mijloc pe care se razimă liniștea și fericirea poporului moldovan.

Această socotință a iscălitului, biuroul va binevoi a o clasifica și a o afișa spre a fi cunoscută adunării, și se-au primit în deliberație seau nu, să se așăze în acturile arhivei adunărei, iar Înalt Preasfințitul Mitropolit ca Prezident adunării este rugat a o împărtăși și Comisiei Europeane din București.”

Sursa foto: Biblioteca Județeană „Gheorghe Asachi” din Iași

Anunțuri

Letopisețul lui Neculce: Domniia a doa a lui Dumitrașco-vodă Cantacozino (7192/1684)

Manuscrisul românesc nr. 53 de la Biblioteca Academiei Române – Miscelaneu de cronici moldovenești, copie din 1766

„6. Dumitrașco-vodă era un om bătrân, grec țarigrădian de niamul lui, de Cantacozinești. Și mai înainte vreme a fost visternic mare în Țara Munteniască, la Grigore-vodă Ghica. Și era om nestătătoriu la voroavă, telpiz, amăgitoriu, geambaș de cei de la Fener din Țarigrad. Și după aceste, după toate, era bătrân și curvar. Doamna lui era la Țarigrad, iar el aicea își luasă o fată a unei rachierițe di pe Podul Vechiu, pre anume rachierița Arhipoae, iar pe fată o chiema Anița, și era țiitoare lui Dumitrașco-vodă. Și o purta în vedială între toată boerimea și o ținea în brațe, de o săruta și o purta cu sălbi de galbeni și cu haine de șahmarand și cu șlic de samur și cu multe odoară înpodobită. Și era tânără și frumoasă și plină de siliman, ca o

fată de rachieriță. Și o trimitea cu carăta domniască, cu siimeni și cu vornici și cu comisi zioa amiazăzi mari pe ulițe, la feredeu și pe la mănăstiri și pe la vii, în primblări. Și făcea și pre boiari de-ș trimitea jupănesile cu dânsa. Și după ce viniia de la primblări, trimitea jupăneselor daruri, canavețe, belacoase, căci i-au făcut cinste de-au mărsu cu dânsa în primblare. Și după ce s-au mazilit, au luat-o cu dânsul și au dus-o în Țarigrad și au măritat-o după o slugă a lui, după un grec. Căutați, fraților iubiți cetitori, de videți ce iaste neomeniia și curviia grecească! Că el, de bătrân, dinți în gură n-avea. Dimineața îi încleiia dinții fiindu legați cu sirmă, de-i punea în gură, iar sara îi descleiia cu încrop și-i punea pe masă. Și carne în toate posturile cu turcii dipreună mânca. Oh! oh! oh! săracă țară a Moldovei, ce nărocire de stăpâni ca aceștiia ai avutu! Ce sorți de viiață ț-au căzut! Cum au mai rămas om trăitoriu în tine, de mare mirare iaste, cu atăte spurcăciuni de obiciaiuri ce să trag până astăzi în tine, Moldovă! Și din vreme în vreme tot s-au mai adaos spurcatele de obiciaiuri, care mai înainte să vor scrie fieștecare la rândul lor […]

20. Așia socotescu eu cu firea mea această proastă: cându a vrea Dumnezeu să facă să nu fie rugină pe fier, și turci în Țarigrad să nu fie, și lupii să nu mănânce oile în lume, atuncea poate nu vor fi nici greci în Moldova și în Țara Munteniască, nici or fi boiari, nici or putea mânca aceste doao țări, cum le mănâncă. Iar alt leac n-au rămas cu condeiul mieu să mai pomenescu, ca să pot gâci. Focul îl stângi, apa o

ezăști și o abați pe altă parte, vântul când bate, te dai în laturi, într-un adăpost și te odihnești, soarele întră în nuor, noaptea cu întunerecul trece și să face iar lumină, iar la grec milă sau omenie, sau dreptate, sau nevicleșug, nici unele de aceste nu sunt, sau frica lui Dumnezeu. Numai cându nu poate să facă rău să arată cu blândețe, iar inima și firea, tot cât aru putea, este să facă răutate. Căutați de cetiți la hronograful grecescu, de vă încredințați și mai bine, pe când au fost grecii puternici și înpărățiia era a lor, ce făcea pre atuncea și ce lucra!”

Sursa foto : Medievalia. Texte fundamentale ale culturii românești medievale

Tratatul de pace al sultanului Mehmed II cu Ștefan cel Mare (1480/1481)

Fragment

„Pricina emanării acestui semn hakanal preaslăvit, căruia i se cuvine ascultare, și a strălucitei tugra sultanale, podoabă a lumii, – veșnicească-i Allah preamăritul eficacitatea prin respectul produs de șapte planete – este acesta:

Moldoveanul (Kara Bogdan), care din vremurile vechi era plin de omenie și supus al pragului acoperiș al califatului familiei osmanilor, îndeosebi al vestibulului cerului măreției și al bolții grandoarei mele, neamânând o clipă îndatoririle slujitorești și obiceiurile fixate prin firman, plătea fără amânare la timp haraciul pe care îl impusesem și îl orânduisem prin porunca mea.

De la o vreme, vârându-i-se cu șoaptele încăpățânatei satane zburdăciunea și stricăciunea în creier, a călcat în afara cercului cuviințelor robiei și fiindcă manifestase, din duh de nesupunere, o rătăcită abatere de la calea ascultării, forța religiei divine și zelul onoarei padișahale s-au pus în mișcare și prefăcând, prin majestatea crivățului furiei mele și a văzduhului furtunii, asemenea lighioanelor, poporul țării sale prospere, precum ținuturile Semud și Ad, i-am dat o zdravănă pedeapsă cu viteaza mână a mâniei mele.

În felul acesta, deșteptându-se el din somnul prostiei, căindu-se și întorcându-se la locul pocăinței cu o sută de mii de plecăciuni și feliurite umilințe, și-a frecat fața de pământul servituții (s-a închinat) și s-a adăpostit la Curtea mea, refugiu al lumii, iar haraciul pus de mine odinioară, care era de trei mii de bani frâncești florini în fiecare an, dublându-l, l-am făcut să fie în fiecare an șase mii de bani și să se considere prieten prietenului și dușman dușmanului, să nu mai iasă din drumul dreptății ca în vremurile trecute. Implorând acest prag al sferei universale și înălțata-i boltă, zicând că-i este unul dintre servitorii din tată și moș, ca să-i șteargă pulberea răutății de pe locul supunerii, revărsând torentul lacrimilor de teamă, pentru că ceruse iertare, i-am iertat vina și am înnoit legământul contractual. Căci Allah cel milostiv și iubitor e acela care a zis: și țineți-vă legământul, căci sunteți răspunzători de orice legământ. Deoarece Ștefan s-a apropiat și s-a legat cu adevărat, conform condițiilor acestora amintite, de pragul acoperișului sultanatului meu, el și averea și țara lui nu vor mai suferi nici un atac din partea mea și a beilor sangeacurilor și din partea celorlalți robi ai mei; văzându-l în făgașul cel drept, va fi ațintit cu ochiul augustei mele favori și se va bucura de mărinimiile mele împărătești.

Și cu acest legământ scris l-am învrednicit să aibă în mâinile sale dovadă de credință și pricină de încredere.”

Sursa: M. Guboglu, Paleografia și diplomatica turco-osmană. Studiu și album, București, 1958.

Post Navigation