Opiniile istoricului sas Martin Schmeizel despre romanitatea românilor (sec. XVIII)

Martin Schmeizel, De statu ecclesiae Lutheranorum in Transilvania, Jena, 1722

„Românii (Wallachi) (4) sunt urmașii și părți ai coloniilor romanilor aduse aici în timpul lui Traian după înfrângerea dacilor; originea aceasta o dovedesc cu cea mai mare claritate limba lor, dar mai ales numele lor, ei numindu-se Romuny, adică Romani.”

Martin Schmeizel, Versuch zu einer Historie der Gelehrtheit, Jena, 1728

„VI. Limba valahă și moldovenească

Rugăciunea Tatăl nostru în limba română cu alfabet latin, în ortografie germană, în nota de subsol (13).

este una singură, o limbă romană stricată; de altfel și aceste nații se numesc și astăzi încă Romuny și ele sunt fără îndoială resturile coloniilor romane transplantate pe aceste meleaguri în vremea lui Traian.”

Sursa traducerilor: Adolf Armbruster, Dacoromano-saxonica. Cronicari români despre sași. Românii în cronica săsească, București, 1980.

Tripartitum-ul lui Werbőczy, 1517 (legarea iobagilor din Transilvania de glie)

„Starea [iobagilor] este felurită. Căci unii sunt unguri, alții sași și germani, iar alții boemi și slavi mărturisitori ai credinței creștine [catolici]. Pe lângă aceștia unii sunt români (Volachi) și ruteni, iar alții rasci sau sârbi și bulgari, ce urmează ereziile grecilor. Sunt pe deasupra și filisteni și cumani sălășluind și locuind pe pământurile regești, mărturisind la fel religia creștină. Iar dintre ruteni și bulgari, unii urmează credința noastră, iar alții, erezia grecilor.

Și, deși toate aceste popoare (afară de filisteni, cumani, ruteni și bulgarii regești) s-au bucurat până acum de privilegiul acestei libertăți ca – plătind darea cuvenită după pământ și datoriile lor – să aibă libera voie să se mute, ori de câte ori ar voi, de la locul unde sălășluiesc și să se stabilească în alte locuri, preferate, totuși au pierdut întru totul această libertate a lor, în vara acum trecută, din pricina răscoalei și ridicării răzvrătitoare a lor împotriva întregii nobilimi, sub numele de cruciadă, din îndemnul nelegiuitului răufăcător Gheorghe Secuiul [Doja] și din pricina căderii lor – prin aceasta – în vina trădării veșnice: și astfel au fost ei legați, pe veci și deplin de glia stăpânilor lor de pământ.”

Sursa traducerii: I. Toderașcu, Crestomație de istorie medie a României, I. Documente, Iași, 1977.
Sursă imagini: István Werbőczy, Tripartitum opus iuris consuetudinarii inclyti Regni Hungariae, 1561.

Nicolae Bălcescu îi scrie lui Vasile Alecsandri despre revoluția de la Paris (1848)

„Paris 24 Februarie 1848
1-a zi a Republicei.

Iubite cetățene și amic!

Îți eram dator de mult cu un răspuns, mă plătesc astăzi dar în scurt, căci timpul îmi lipsește și sunt ostenit tare, de vreme ce de trei zile trăit-am tot pe ulițe. Află că nația cea mare s-a ridicat, și că libertatea lumei s-a mântuit. Minunata revoluție, ce te căesc amarnic că n-ai văzut-o cu ochii, va schimba fața lumei. Regele a fugit. Republica e proclamată de toți.

Îți alătur aci o ruptură din catifeaua ce acoperă tronul lui Louis Philippe sfărâmat astăzi la 1 1/2 ore. Însumi am smuls-o în Tuilleries și m-am gândit ca să-ți fac și ție

o părticică și să-ți dovedesc că chiar în minutele cele mai mari și mai solenele ce am petrecut în viața mea, cugetarea mea s-a întors către tine.

Nu poci a-ți scrie mai mult.
Adio. Să trăiască Republica.

Amicul tău,
N. Bălcescu

Complimentele mele la toți bunii Români. Peste puțin ne vom revedea în țară.
Frăție și speranță!
Sărmane Basile, căci n-ai fost aici!”

Sursa: 1848 în Principatele Române, București, 1948 (pe www.dacoromanica.ro).