Tipărituri vechi

românești sau despre români

Archive for the tag “Istoria medicinei”

Orânduiala înpreunării (București, 1829)

„Lucrarea înpreunării și a vărsării seminții este de la vârsta de doăzeci de ani și până la doăzeci și cinci, de zminteala creșterii și a vârtutii trupului; iar de la vârsta de doăzeci și cinci și până la treizeci este în stare de sănătate de înviorarea și creșterea puterilor lui, când să va urma numai de dooă ori, mult până în trei pe săptămână; de la treizeci și până la vârsta de patruzeci de ani să poate urma înpreunarea numai în dooă rânduri pe săptămână, și este cu viețuire ticluită și hrănitoare, spre dăzmierdarea puterilor trupești; de la patruzeci și până la vârsta de cincizeci de ani

nu să poate urma peste odată pe săptămână, fără de zminteala și slăbiciunea sănătății, iar de la cincizeci și până la vârsta de șaizeci de ani nu să poate urma mai mult decât în dooă rânduri pe lună. Iar de la șaizeci și până la vârsta de șaptezeci nu să poate nici asupri, nici a să adeoga urmarea înpreunării mai mult decât odată pe lună, fără de slăbirea vederii, derăpănarea sănătății și scurtarea vieții, cine nu simte și nu știe aceasta, că să află și în cea mai bună stare de sănătate, după o înpreunare, mai greu și mai trândav la trup și la minte și slăbit ca după o boală.

Peste aceasta trebuește să se înțeleagă și să se păzească la orânduiala înpreunării și stările sănătății trupului bărbătesc și fămeesc, fiindcă să prăsădesc și ele înpreună cu chipurile înpreunătoare, din priveala unuia asupra altuia, ca și semnile cele mai mici ale trupurilor lor, în vremea prinderii pruncului întru zămislire; de aceea dar să se urmeze înpreunarea numai în starea cea mai sănătoasă, cea deșteaptă și veselă, și mai vârtos după odihna

somnului și după mistuiala bucatelor, iar nu îndată după o boală, sau după o frică și mânie, sau în mâhniciune și întristare, spre petrecere de vreme și de urât. Asemenea trebuește, pe lângă acestea, să fie și fămeia curată după curățeniia ei cea din toată luna; și după lăhuziia, sau lepădătură, după de patruzeci de zile curățită, ca și după toată altă înpreunare, fiind acea îngălăciune a ei de mare zminteală a sănătății pruncului.

Nu mai puțin și învederat folos să dovedește, dintr-această arătată orânduială, și cu întrebuințarea și paza soroacelor vremii anului, ce stau în lucrarea Soarelui și a Lunii, și sânt arătate în creșterea luminii lor. Cel mai întâi soroc al vremii de înpreunare este înălțarea Soarelui, ce să începe de la 20 ale lunii Dechemvrie, adecă de la Crăciun, și ține până la 20 ale lui Iunie, aproape de Simpietru, când atunci este zioa cea mai mare, și începe a să coborî Soarele și a să scădea zioa, cu întrarea lui prin zodiile cele rele în noapte, și înpreunarea nu numai de zminteala sănătății și

a frumuseții trupurilor înpreunătoare, ci și a pruncului care să va zămisli dintr-însele.

Cel de-al doilea soroc de vreme al înpreunării este cel după curățeniia firii fămeești, cea din toată luna, care urmează la unile cu zămislirea luminii Lunii și a creșterii ei, iar la altele urmează cu înplinirea și scăderea ei; fiind zămislirea pruncului cea dinaintea ivirii firii fămeești mai în toată vremea greșită și pătimașă, pentru care această vreme și stare fămeiască este a să feri înpreunarea, și mai vârtos cu cât va fi mai aproape de sorocul ei, până va trece și să va curăți; că vai de odrasla care să va prinde în lucrarea firii fămeești, cum și în stare slăbănoagă și neputincioasă de boală, sau uimită de somn și de beție, sau cuprinsă în turburarea valurilor unii patimi […]”

Sursa: Biblioteca Digitală BCU Cluj

Mijloace și leacuri de ocrotirea ciumii, București, 1824

Mijloace și leacuri de ocrotirea ciumii. Alcătuite și întocmite spre ajutoriul și folosul neamului românesc. De Stefan Piscupescul, doftorul politii Bucureștilor Prințipatului Țării Românești.
Să află însemnate, și cu pecetea alcătuitoriului la C. Vasilie, legătoriul de cărți, în hanul sfântului Gheorghie celui Nou. București 1824.

Boala ciumii.

Ciuma iaste duhul morții, de fire foarte înpărțitoriu, și lipitoriu de orice materie, și în grab aprinzătoriu și otrăvitoriu vieții omenești. Acest duh lăcuiaște văzduhul întunerecului, adâncurile, și văile pământului, și țărmurile bălților și apelor. Și stăpânește și zmerduiaște mai vârtos noaptea, când supără și somnul, cu vise grozave, și mai vârtos pe copii, pe cei slăbănogi bărbați și femei, și mai vârtos pe cele lăhuze și însărcinate. Câinii, ce au cel mai desăvârșit organ al mirosului, sâmpt acest duh, și latră, și urlă în văzduh, cum și oamenii cei ce

au petrecut rana ciumii, îl sâmpt din mâncărimea și durerea semnelor lor, și iaste strein Planetului pământului nostru, pe care îl cercetează în deosebite vremi, ca un mosafir, după deosebite întâmplări: să dă de seama cometelor, când trec pe dinaintea câmpiei umbletului pământului, și vin prin preajma ocolului ce-l face înprejurul Soarelui, de să și văd cu o coadă lucedă și noroasă, cărora le zic pre prostime Stele cu coadă. Dar să zămislește acest duh și pre pământ, din putoarea stârvurilor și a mortăciunilor, și să ațâță după războaie și vărsări de sângiuri, cum și după potoape mari, și mai vârtos, după potopul Nilului, din dospirea înpuțiciunii jivinilor lui, pe căldurile verii Eghipetului, de unde apoi să aduce atât cu vântul miezii zili, ce-i zice băltean, prin văzduh, cum și cu mărfuri dintr-un
loc în altul, pe unele mai mult și mai vârtos decât pe altele, și să ține închis în lăzi și în teancuri multă vreme trândav, și mai vârtos în blănărie, în lânărie, și în bumbăcărie, și să trezește mai târziu, decât în 40 de zile, și nu să prinde, nici să ațâță în toată vremea și îndată și de tot omul, ci numai în deosebite stări și întâmplări, și zăstâmpuri de vremi ale lui. Dar când să prinde, să și ațâță numai din zmreduirea unui om, și îndată să hrănește și crește lipiiala, și otrăvirea lui de moarte din om în om, cu o neasemănată iuțime. Și ce iaste mai mult preste acestea de mirare, că începe a să scădea și a să slăbi la iuțeala lipielii și a morții lui, când iaste mai aprins, și mai încins și mai înprăstiiat într-un norod.”

Sursa: Biblioteca Digitală a Bucureștilor (Dacoromanica)

Spitalul Sf. Spiridon din Iași în anul 1842

Prefața lucrării lui Ciuciuran Gheorghie, Descrierea celor mai însemnate spitaluri din Germania, Englitera şi Franţia spre întroducerea planului pentru urzirea unui spital central în Iaşi, 1842

„Înainte cuvântare

Înaltul nostru Guvern împărtășindu-mi, prin adresul Epitropiei Spitalelor, din 11 Mai 1841, No. 348, însărcinarea ce pusă asupră-mi ca să fac o călătorie sțientifică prin țerile cele mai țivilizate, spre a cunoaște starea celor mai însemnate Spitaluri, eu însuflețit de dorința ca să fiu folositoriu patriei, cu bucurie am lăsat particularnicile mele interesuri, și m-am pornit fără întârziere în țintirea scopului arătat. Așa am călătorit prin Ghermania, Olanda, Englitera, Belgia și Franția, priimit fiind în tot locul, atât din partea Guvernurilor, cât și din partea Direcțiilor spitalicești, cu îndestulă bună voință. Diși tema mea au fost gre și timpul scurt, totuși m-am silit a aduna notiții, care se poată răspunde așteptărilor Ocârmuirei noastre […]

Capitolul despre Spitalul Sf. Spiridon din Iași

Spitalul se află astăzi în mijlocul politiei pe un local care, diși mai // nainte au fost bun, acum înse are aceste defecte supărătoare: el din afară se găsește lipit de o uliță puturoasă și de o piață plină de gunoiu și de tină; iar lăuntrul acestui local este sădit cu cadavre, pentru că în curgere de 100 ani el au slujit de țintirim oricui au vrut a fi îngropat acolo. Spitalul nu are nicidecum grădină.

Fațada binalelor de căpitenie este acelei pentru secția de sus cătră răsărit, acelei pentru secția de gios cătră apus. Forma binalelor stă într-un șir de odăi, care au din fața lor un coridor deschis, lung și lat, bun numai pentru a întuneca odăile și pentru a păstra și în timpul cel mai lin o tragere de vânt.

O parte din zidiul secției de sus este struncinat de cutremurul ce au fost în anul 1838, și toate reparațiile făcute n-au folosit mult.

Institutul are o sală pentru priimirea bolnavilor cu 10 paturi, șese sale în secția de sus cu 60 paturi și noî odăi în secția de gios cu 70 paturi; peste tot numai 140 paturi! – Aceste sale sânt de feliurite proporții și cuprind unele numai patru, altele până la douăsprezece paturi. Aerisirea odăilor se face prin ventilatori de fer alb așăzați în ferestre, care nu îndestulează salele cu aer proaspăt; încălzirea prin sobe mari care stau în mijlocul salelor și adaog a le împedeca lumina trebuitoare; luminarea prin luminări de seu răle și cât se poate de puturoase, fiindcă bune nu se găsăsc în tot orașul. Paturile sânt de lemn boite cu oloiu, mindirele de pae, saltele nicicum, perina asemene umplută cu pae, plapoma de anghină umplută cu lână, prostirele și fețele perinilor de pânză albă. Garderopa se cuprinde din cămeșă (care se schimbă numai odată pe septămână!), scufie, colțuni, papuci și halat potrivite timpului anului. Deasupra fieșcărui pat stă o tablă neagră pe care sânt însemnate: numele bolnavului, zioa întrărei, numele boalei, leacurile prescrise pe din lăuntru și pe din afară și dieta. Paturile sânt un cot depărtate unul de altul și tot între două paturi este o mesuță pe care stau leacurile, vasul pentru luat doctoriile, un pocal pentru băut apă și scuipitoarea bolnavului; iar în saltariul ei șervetul, cuțitul, lingura și furculița. Blidele sânt acum toate de cositoriu. Barbații sânt deosebiți de femei și amândouă părțile slujite de cătră sexul lor; dar acest personal slujitoriu este rău plătit și îndatorit de a se îngriji el însuși cu pregătirea mâncărei lui, prin care perde mult timp și se găsește împedecat în datoriile slujbei. Feredee nu sânt nicidecum.

Odaea pentru operație lipsește cu totul. Asemene nu se află nici odăi separate.

Sală pentru făcut autopsia morților nu este, ba chear odaea, pentru ținerea lor nu-i potrivită. Fiindcă Institutul nu are Spițeria sa, Spitalul ie leacurile de la un spițeriu din politie ce le dă cu 50 scădere la 100 din taxia austriană.

Bucătăria-i mică și întunecoasă.

Eșitorile sânt departe de sale și din lipsa canalurilor cât se poate de puturoase. Depărtarea lor de sale și nevoea bolnavilor de a merge la dânsele prin coridorul sus însemnat, li pricinuește acestora, mai ales earna, adeseori răceli simțitoare, giunghiuri, așa încât unii se bolnăvesc în spital mai rău decât era când au sosit. Diși sânt cumaruri prin odăi, dar acestea nu se pot da tuturor bolnavilor, căci atuncea putoarea ar fi nesuferită.

Monastirea fiind în ograda Spitalului, și deschisă publicului, este cu greu de a se păstra liniștea trebuincioasă.

Spitalul este supt administrația Epitropiei orânduită de Domnul Stăpânitoriu, și are pentru tratația bolnavilor în secția boalelor interne un medic primariu, un medic asistent și un ipodoftor, iară în secția boalelor externe un hirurg primariu și un ipohirurg. Pentru lucrările canțeleriei Epitropiei, pentru intendanța casei și pentru slujba ogrăzei sânt mai mulți amploiați, scriitori, slujbași a casei; asistentul secției de sus este totodată însărcinat și cu primirea bolnavilor din partea Epitropiei. De câte ori sânt paturi vacante, fieșcare bolnav, de orice nație sau religie, este îndată priimit și căutat cu toată luareaminte, fără nici o plată. În prescrierea leacurilor medicii au dritul de a orândui și medicamentele cele mai scumpe. Mâncarea bolnavilor este bună și se dă în feliurite porții potrivite orânduirei medicilor.

Atât Epitropia cât și doctorii privighează cu scumpătate ca tot Institutul să fie ținut cât se poate de curat.

În cursul anului se tratează până la 1500 bolnavi. Mortalitatea în anii din urmă este opt la sută. Morții se îngroapă afară din oraș, în ținterimul menit spre aceasta, la Moara de vânt.

Nevoea de a se zidi alt spital.

Nevoea de a se face un Spital mai mare și mai bun decât acest de față se vede chear din descrierea celui de astăzi, care are cusururile următoare:

1. Localul diși au fost bun în timpul când s-au urzit Spitalul, căci atuncea era de o parte de centru orașului, acum înse se găsește împresurat de multe binale vecinate, de o piață mârșavă și gunoioasă, precum și de ulița din dos care niciodată nu este uscată, dar oricând foarte puturoasă. Pe lângă aceste, mie mi se pare, că acest loc este și mlăștinos, pentru că apele se scurg din deal, amestecându-se cu feliuritele mârșăvii a uliților, nu pot almintrelea decât a preface și cel mai bun loc în mlaștină […]”

Sursa: Biblioteca Digitală Națională a României

Post Navigation