Tipărituri vechi

românești sau despre români

Archive for the tag “Istoria medicinei”

Nicolae Mavrocordat, Cuvânt contra nicotinei, Iași, 1786

„Cuvânt contra nicotianei de în veci pomenitul și fericitul între morți, prea înțeleptul voivod Nicolae Mavrocordat. Acum pentru prima dată editat în Iașii Moldovii în zilele prea înălțatului și prea iubitorului de cultură voevod Alexandru Ion Mavrocordat, în tipografia fondată de preotul chir Mihail Ro. și chir George Hagi Dinu din Tricala, 1786, August 25.

Inițialele și stema tipografului Mihail Strilbițchi

[…] În adevăr, se produce pe câmpii o buruiană cu foaia lată, care n-a avut vreo denumire de la cei vechi, azi e denumită nicotiana de cei ce o întrebuințează, ea e culeasă foaie cu foaie de oameni, e uscată la căldura soarelui, și după ce umezeala ei a fost disolvată de căldură, devine uscată, și în starea aceasta e răspândită sub forma de legături vânzându-se cu mulți bani, iar după ce se sfarmă de cumpărători se depune într-un mic vas de pământ, de formă încovoiată și care e găurit în două părți, într-o parte se pune materia destinată a fi arsă, iar în partea cealaltă se adaptează un tub lung, fabricat din lemn; pe acesta ținându-l între buze trag prin el fumul buruienei ce arde. Și unii înghit fumul și îl bagă în stomac, transformând pântecele lor în cuptor, iar alții îl dau afară prin nas, iar cei, ca să zicem așa, ce sunt mai cu măsură în vițiu, îl țin puțin în gură și îl dau afară. Dar cine ar putea descrie cât de vătămătoare este pentru oameni această buruiană desgustătoare? […]

Trebuie să acordăm iertare celorlalți cari le procură o oarecare plăcere, însă cei ce întrebuințează nicotiana, cea producătoare de iritație, câtă ocară și dojană nu merită, cari doresc prin un singur obiect să producă plăcere la două simțuri deodată: mirosului și gustului vătămând pe amândouă; gustul prin amărăciune și mirosul prin puturoșenie? Pe lângă aceasta aduc mare vătămare și ochilor prin fumăreală, oprindu-li-se vederea până aproape de picioare, ei se orbesc de bună voie și cu adevărat se scufundă în bezna iadului unde sălășluesc păcătoșii, căci credința e că acesta este întuneric și întunericul învăluește și înconjoară ochii. În adevăr, spune-mi ce altceva este fumul? E întuneric aevea […]

Și a-i vedea pe ei să se scoale desdedimineață și în felul celor cuprinși de o furie teribilă să se învârtească ici colea și întocmai ca câinii de vânătoare să cotrobăiască cu nasul nicotiana spre a se îndopa cu ea și a-și umple măruntaele cu funingine. Dacă cineva le-ar adresa salutul de bună dimineața înainte ca ei să fi gustat nicotiana i-ai vedea atunci urlând ca lupii și aruncând cât de multe insulte celui ce i-a salutat […]

Așadar, deoarece din multe puncte de vedere cuvântul a dovedit în mod strălucit, că nicotiana este extrem de rușinoasă, atât ca nume, cât și ca efecte, că e vătămătoare sufletului și corpului, că e icoana veșnicului iad, tiran neîndurător al celor ce o întrebuințează și pe aceștia că sunt mai sălbatici decât fiarele, mai pofticioși decât femeile gravide și în fine mai nelegiuiți decât tâlharii și pungașii, oricare om cuminte să se abție de la o astfel de buruiană otravă și pe cât poate să abată pe toți de la întrebuințarea ei.”

Sursa foto: Biblioteca Digitală a Bucureștilor (Dacoromanica)
Sursa traducerii: Petre Mihăescu, Tutunul în trecutul Țării Românești și al lumii întregi, București, 1931 (pe Dacoromanica)

Anunțuri

Arătări de vreo câteva doftorii și meșteșuguri (1831)

Fotocopii după ms. rom. 4353 de la Biblioteca Academiei Române

Cănd vă mușcă un căine turbat

Să pisază raci vii, apoi să-i arză și să bea scrumul cu vin, că-i va trece. Sau să pui un rac viu la rană, la mușcătură.

Pentru mușcătura de șarpe

Să fierbe busioc negru, cu oțet (…) Să bea cu vin, că nu numai mușcătura șarpelui, ci și limbricii îi curățește din omu.

Pentru negrala dinților

Să iai corn de cerb, să arză bine, pănă să va face alb, apoi să-l pisezi bine, și cu cenușa aceia să freci dinții.

Când dor măselele

Să ei sănburi de măslină uscați și să pisezi mărunt, și să pui într-o (…) adică într-o pipă cu ciubuc nou, și să tragi fumul în gură, că-ți va trece.”

Sursa fotocopiilor: Biblioteca Academiei Române – filiala Iași

Calendar pentru români pe anul 1851 (Iași)

„Calendar pentru români pe anul 1851. Anul al X”

„Almanah de învățătură și petrecere. Iașii. Tipografia: Institutul Albinei. 1851” (colegat cu Calendarul pentru români)

Din articolul „Igiena. Despre mișcare și a ei înriurire asupra sănătăței”

„…danțul poate fi la unii folositoriu, la alții vătămătoriu, după firea și constituția fiecăruia.

Așa este danțul favorabil giunimei, adecă acelei vârste pe când trupul are mai multă trebuință de mișcare, ce ajută atât la educația fizică, cât și la dizvălirea armonioasă a puterilor trupești. Dar și mai târziu, danțul este pentru tineri un feliu de întâlnire nevinovată și ertată de buna cuviință, o ocazie la care sufletul junilor, atât de partea bărbătească, cât și femeiască, ațițat de plecările ce trag pe om la soțietate și trupul înpuns de ghimpul iubirei de sine, se mișcă cu mai mare grație și armonie. Danțul mai este folositoriu și persoanelor ce șed mult, ear mai cu samă acelor de partea femeească, a cărora constituție moale are mare trebuință de a fi întărită prin o mișcare ce rumpe acea neactivitate sau nelucrare, la care se dedau mai multe femei. Însă nu este de trecut cu vederea că tocma femeile trebue să se ferească uneori de danț, și anume când sânt îngrecate sau când dau țiță

copiilor, precum și în alte împrejurări prea binecunoscute de dânsele.

În sfârșit, danțul mai este folositoriu persoanelor scrofuloase, hlorotice și nervoase; cu un cuvânt: în toate acele împregiurări unde trebue a prelucra umezelile stricate sau a întări constituția, unind cu o mișcare salutară (vindecătoare) o distracție sau desfătare plăcută.

Însă, în timpurile moderne, danțul se pare a fi mai mult vătămătoriu decât folositoriu sănătăței, pentru că aceste plăceri se fac în mefitismul saloanelor, încărcate cu tot feliul de toalete ce zugrumă formele firești, fără a le apăra cât de puțin în contra înriuririlor din afară, mai întrebuințând pentru acest sfârșit chear și timpul nopței, când trupul omului trudit are nevoe de cel mai mare repaos firesc, adecă de somn; mai încărcând și stomahul cu mâncări grele și înfierbântând simțirile cu tot feliul de băuturi aprinzătoare.”

Sursa: Biblioteca Județeană „Gheorghe Asachi” din Iași

Post Navigation