Noă cuvinte rosești și românești, București, 1829

„Noă cuvinte rosești și românești.
Cu adăogirea cuvintelor și a dialogurilor, ce să întrebuințează mai adesea ori în limba Russească și Romanească. În București. în Tipografia de la Ciușmea. 1829.

Pentru oraș și părțile lui.

Mahala, șanț, zidul târgului, pod, poartă, ușă, bașcă, maidan, loc de târg, uliță, palaturi

bisearică, clopodniță, temniță, bolniță, nâlciu, vamă, loc unde să strâng neguțătorii, cumpănă, cântariu, han, măcelărie, pescărie, pârâu, moară, teatrul, baia, tractirul, școală, brutaru, heraru, croitor, cojocar, precupețul, zarzavatul, măcelaru, olaru […]

Dialog 6
Pentru a întrebuința tabacul pe nas și cu ciubucul

Dumneata tragi ciubuc?
Trag, când sânt în companie cu unii, carii îl întrebuințază.
Poftim că eu, iată ciubucile, și tutunul.
Ce feliu de tutun este acesta?
Turcesc.
Mă rog, poruncește Dumneata, ca să mi să dea din trânsul.
Îndată oi porunci a-l aduce.
Iară Dumneata nu-l întrebuințezi?
Nu, eu numai îl trag pe nas.
Dumneata preabine faci.
A bea tutun, zic, că foarte rău este pentru sănătate.”

Sursa: Biblioteca Națională a Austriei.

Dimitrie Cantemir, Sistema religiei mahomedane, 1722

Gravură alegorică care înfățișează visul profetic al lui Osman I Gazi, întemeietorul dinastiei sultanilor turci. Din trupul acestuia iese trunchiul (imperiul otoman), ale cărui roade sunt șerpii. Personajele feminine simbolizează cele trei continente dominate de otomani, dintre care Europa ține sceptrul ridicat și, cu mâna stângă, face un semn de refuz și apărare.

„Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane
S-a tipărit din porunca maiestății sale
Petru cel Mare
Împărat și autocrat al Întregii Rusii
În tipografia împărătescului Sankt Petersburg
În anul 1722, decembrie în ziua de 22

Cartea a cincea
Despre religia muhammedană

Capitolul întâi
Precuvântare

Deoarece am arătat, pe scurt, pe cât am putut, cât de fioroasă bestie este Coranul și cât de îngrozitor și de nesuferit este urletul și răcnetul ei pentru urechile credincioșilor ca și ale tuturor celor ce au mintea sănătoasă și, totodată, cine este și de unde vine Muhammed, cel care a aflat în pustiurile Arabiei pe acest preacumplit balaur și l-a păscut și care a fost vânător, hrănitor și ocrotitor unei vipere atât de veninoase, socotim că nu e inutil să spunem ceva în această carte despre plodul sau puiul acestei bestii (adică despre religie sau, mai drept spus, despre superstiție). Și o vom face fără să depășim limitele conciziei (pe care ne îngrijim în fel și chip să le respectăm) și fără să stârnim disprețul cititorului nostru curios, pricinuindu-i plictiseală […]

Capitolul al paisprezecelea
Despre haram, adică despre cele oprite

Sub acest nume de haram ei înțeleg a fi tot ce prin poruncă dumnezeiască și prorocească este oprit, interzis, neîngăduit. Sub acest nume se cuprind toate păcatele cele de moarte și vrednice de pedeapsă (astfel obișnuiesc ei să numească pe acelea pe care noi le numim de iertat). Decalogul, afară de Sabat, ei îl primesc cu desăvârșire, iar pe cele contrarii acestuia le mărturisesc că sunt oprite […]

Iar persanii spun că nu este oprit a picta icoane, însă este nelegiuit a le cinsti. De aceea ei sunt socotiți de turci și de arabi ca niște purtători ai păcatului unei erezii urâte. Ei pictează de la Adam până la Muhammed nu numai chipurile tuturor prorocilor, ci chiar pe Muhammed, afară de cap, căci în locul capului, ca nu cumva să-i fie văzută fața, pictează o bucată de pânză albă, care parcă acoperă capul și fața lui. Căci ei zic că trupul lui Muhammed, deși cu asemănarea diferitelor părți ale trupului nu se deosebea de trupurile celorlalți oameni, totuși frumusețea feței lui, datorită luminii dumnezeiești care o lumina, era inefabilă, de neimitat, așadar nu poate fi pictată.

3. Pe riaia, adică supus, de orice religie ar fi, în afară de birul cu care este impus, este oprit să-l obijduiești, să-l necinstești, să-l omori sau să-l întărâți și să-l strâmtorezi într-alt fel. În fetvă se spune: Sufletul lor e ca sufletul nostru, trupul lor e ca trupul nostru, bunurile lor ca bunurile noastre, deci trebuie păziți și apărați. Pentru un creștin care se află în robia lor, de va fi omorât de o mie și unu de muhammedani, legea Coranului poruncește să fie pedepsiți cu moartea toți ucigașii dacă ceilalți nu vor arăta care dintre ei l-a rănit primul. Eu însumi am văzut nouă ieniceri care au fost înecați în urma hotărârii judecătorești pentru un singur grec, și încă țăran. Ei n-au putut tăgădui omorul, dar, nădăjduind că pentru un singur ghiaur nu vor fi executați nouă musulmani (poate că nu cunoșteau această rigoare a legii), au spus în fața judecătorului că toți laolaltă l-au omorât și nu pot ști cine l-a rănit mai înainte și cine pe urmă. Și, așa după cum am spus, toți nouă au fost osândiți la moarte pentru un singur supus.

7. De oricare femeie străină, soție, fiică, roabă sau prizonieră nu este îngăduit nici să te atingi, nici să o privești. Iar de va fi fetiță mai mică de șapte ani, adică înainte de vârsta potrivită pentru împreunare, atunci nu se oprește și ele pot umbla în școlile mixte. Iarăși, zic ei că este cel mai greu păcat ca bărbatul să privească trup gol de bărbat sau băiat, afară de picioare până la genunchi și trupul de la cap până la brâu, deși năravul pentapolitanilor îl îmbrățișează mai mult decât Jupiter pe Ganimede.

21. Este interzis în timpul războiului a-ți tăia unghiile și a-ți rade vârful capului. Prima pentru că unghiile se socotesc a fi o armă naturală a omului, cu care poate prinde și sfâșia pe inamic; a doua pentru ca, de i se va întâmpla cuiva să fie ucis de inamic, să aibă inamicul de ce să apuce și să ridice capul, ca nu cumva, fiind părul ras, să fie nevoit să-l ridice cu sulița sau cu ghioaga.”

Sursa traducerii: Dimitrie Cantemir, Opere complete. VIII. Tomul II. Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane, București, 1987.
Sursa fotografiilor din ediția rusă și a ediției românești: Dacoromanica – Biblioteca Digitală a Bucureștilor

Legenda lui Roman și Vlahata și începutul cronicii moldo-ruse (sec. XVI)

„Cronica rusă din lista mănăstirii Voskresenski (Învierea Domnului) dăruită de către patriarhul Nikon, în anul 1658, acestei mănăstiri cu hramul Învierii Domnului.”

„Povestire pe scurt despre domnii Moldovei, de când s-a început Ţara Moldovei, în anul 6867 (=1359)

Au pornit din cetatea Veneției doi fraţi: Roman şi Vlahata, care find de credinţă creştină, au fugit de prigoana ereticilor împotriva creştinilor şi au venit în orașul numit Roma Veche și și-au întemeiat o cetate după numele său, Roman. Şi şi-au trait

anii, ei şi neamul lor până ce s-a despărțit Formos Papa de ortodoxie la legea latină. Şi după despărţirea de legea lui Hristos, latinii şi-au intemeiat o cetate nouă şi au numit-o Roma Nouă și au chemat la dânşii, la latinie, pe Romanovici (=urmașii lui Roman). Romanovici însă n-au vrut şi au început să facă război mare cu dânşii şi nu s-au despărţit de credinţa lui Hristos. Şi din vremea aceea au tot fost în război până la domnia lui Vladislav craiul Ungariei.

Iar Vladislav craiul era nepot de frate al lui Sava arhiepiscopul sârbilor şi a fost botezat de dânsul şi păstra credinţa lui Hristos în taină. Dar după limbă şi după orânduială crăiască era latin. Şi în anii domniei lui Vladislav s-a ridicat război de către tătari împotriva Ungurilor, de la cneazul Neimet din locurile sale în care rătăceau, de la râul Prut şi de la râul Moldova și au trecut peste munţii înalţi şi de-a curmezişul Ţării Ardealului unguresc şi au ajuns la râul Mureş şi au stat acolo. Şi auzind craiul unguresc Vladislav despre năvălirea tătarilor, a trimis în grabă la Roma, la Împărat şi la Papă ca să-i vie in ajutor, a trimis şi la romanii vechi, la Romanovici. Romanii noi şi Romanii vechi s-au adunat împreună şi au venit în Ungaria, în ajutorul craiului Vladislav. Romanii noi au trimis o scrisoare în taină lui Vladislav craiul Ungariei: Marelui crai Vladislav, numit Ţesătură de Aur. Romanii vechi au război cu noi pentru credinţă, n-au vrut să fie cu noi în Legea Romană cea Nouă şi trăiau în credinţa grecească, în Roma Veche. Iar acum ei toţi au venit cu noi la tine, în ajutor, numai femeile şi copiii mici au rămas în Roma Veche. Iar noi suntem cu tine de-o lege, cu prietenii tăi suntem împreună prieteni şi duşmanilor tăi suntem duşmani. Iar pe ei să-i trimiţi înaintea tuturor oamenilor împotriva tătarilor, ca

ei să fie ucişi, sau dacă Dumnezeu îi va scăpa pe aceştia, tu să-i aşezi la tine, în țara ta, ca ei să nu se mai întoarcă la Roma Veche. Iar pe femeile şi pe copiii lor îi vom lua la noi în Legea Romană.

Şi netrecand multă vreme, a fost o luptă mare a lui Vladistav craiul Ungariei, cu tătarii, cu cneazul Neimet, la raul Tisa, și au pornit romanii vechi înaintea tuturora şi după ei, mulţi oameni unguri şi romani de legea latină. Şi i-au bătut pe tătari mai întâi romanii vechi şi după aceea ungurii şi romanii, și au căzut puţini dintre romanii vechi. Iar craiul Vladislav al Ungariei s-a bucurat foarte mult de acest ajutor al lui Dumnezeu, iar romanilor vechi le-a dat privilegii şi i-a miluit foarte mult pentru vitejia lor. Şi le-a arătat scrisoarea romanilor noi, ce scria despre ei şi despre femeile lor, și i-a chemat ca să-i slujească lui, ca să nu se ducă la Roma Veche, să nu piară de pe urma romanilor noi. Şi uitându-se la scrisoarea craiului, nu aveau încredere si au cerut de la crai să le dea voie să trimită să cerceteze Roma Veche: oare mai sunt femeile şi copiii lor sau nu? Şi s-au dus trimișii şi s-au întors curând şi le-au spus: Cetatea noastră, Roma Veche a fost dărâmată şi femeile şi copiii noştri i-au luat romanii noi in legea latină. Ei deci s-au închinat craiului Vladislav, rugându-l să nu-i împingă la legea latină şi să le dea voie să-şi ţie legea creştină grecească şi sa le dea pământ pentru trai. Iar craiul Vladislav i-a primit cu bunăvoie si le-a dat pământ în Maramures între râurile Mures si Tisa, locul numit Criș. Si aici s-au așezat si s-au adunat romanii. Şi au trăit aici şi şi-au luat femei unguroaice din legea latină trecute la Legea creştină până în ziua de astăzi.

Şi intre ei era un bărbat

înțelept şi viteaz, anume Dragoş, și a pornit cu ceata lui de ostaşi la vânătoare de fiare și au aflat supt munții înalți urma unui bour și au pornit pe urma bourului prin munții înalți și au trecut peste plaiurile înalte, adică munți și au ajuns pe urma bourului la locuri de șes și frumoase și au prins din urmă călări pe bour la un râu, pe mal, sub o salcie și l-au omorât și s-au ospătat din vânatul lor. Și le-a venit de la Dumnezeu în inima gândului să-și caute loc de trai și s-au așezat aici și s-au unit într-un singur gând și au hotărât cu toții să rămână aici. Și s-au întors înapoi și au spus tuturor alor săi despre frumusețea țării și despre râuri și despre izvoare, ca să se așeze acolo. Și drujina lor a lăudat gândurile lor și au hotărât să se ducă acolo, unde fuseseră ei. Și au cercetat locul, pentru că era loc pustiu și la marginea ținuturilor în care rătăceau tătarii. Și s-au închinat craiului Vladislav, rugându-l să le dea drumul să plece. Iar craiul Vladislav le-a dat drumul cu mare miluire. Și au pornit ei din Maramureș cu toată drujina și cu femeile și cu copiii peste munții înalți, când tăind pădurea, când dând pietrile în lături, și au trecut peste munți cu ajutorul lui Dumnezeu și au ajuns la locul în care Dragoș ucisese bourul și le-a plăcut și s-au așezat acolo. Și au ales din drujina lor pe un bărbat înțelept, anume Dragoș și l-au ridicat domn și voievod al lor. Și de atunci s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Țara Moldovei.

Și Dragoș voievod a întemeiat cel dintâi oraș pe râul Moldova și după aceea a întemeiat orașul Baia și alte orașe pe râuri și la izvoare. Și și-a făcut pecetie voievodală în toată țara, cu capul de bour. Și a domnit ca voievod doi ani […]”

Bibliografie:
Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan. Ediție revăzută și completată de P.P. Panaitescu, București, 1959 (traducerea).
Руская летопись съ Воскресенскаго списка подареннаго въ оной Воскресенской монастырь патрiархомъ Никономъ въ 1658 году, Sankt Petersburg, 1793 (facsimile).
Matei Cazacu, Aux sources de l’autocratie russe [Les influences roumaines et hongroises, XVe-XVIe siècles], Cahiers du monde russe et soviétique, 24 (1983), de la pagina 17 (comentariu).