Tipărituri vechi

românești sau despre români

Archive for the tag “Gazeta de Transilvania”

Despre alegerea lui Al. I. Cuza ca Domn al Moldovei, în Gazeta Transilvaniei

„Moldova. O.d.P. a fost cea dintâie gazetă din Viena care a publicat alegerea lui Alexandru Cuza de Domn al Moldovei. Știrea telegrafică răpezită din Iași la Viena și publicată în numitul jurnal sosi la noi (în Brașov) dintr-odată cu scrisori din Galați, care cuprindea aceeaș știre; eară scrisori din Iași nu ne sosiră nici până astăzi în 25 (13) ianuarie, din causă că aceleaș vin numai a zecea zi.

Persoana și calitățile nou-alesului Domn al Moldovei, sau adică biografia M. Sale o vor descrie alții, carii o cunosc pe deplin. Aici fie destul a însemna numai atâta, că Alexandru Cuza e de viță curată român, că răposații tată-său și unchiu-său au îmbrăcat posturi însemnătoare în țeară, anume Grigorie Cuza fu ministru bisericesc sub gubernul trecut; eară apoi toți Cuzeștii au fost patrioți buni și iubitori de științe. Domnul Alexandru Cuza este bărbat în vrâstă cam de 40 ani, văduv, soldat din creștet până-n tălpi, totodată însă trecut prin un curs sistematic de științe. M. Sa sub domnia răposatului Grigorie Ghica ajunsese la rang de colonel, eară pe cât a stătut Vogoridis caimacamul turcesc, A. Cuza era pârcălab, adică administrator civil și militar (după semnificăciunea veche a cuvântului pârcălab) la Galați, din care post însă a fost constrâns a-și da odată dimisiunea, pe când cu intrigile alegerilor divanului ad-hoc, casoate apoi de cătră puteri. Din 66 alegători s-au înfățișat pe 5 ianuarie (vechiu) numai 49; din 49 voturi a câștigat Alexandru Cuza 48, a lipsit adică numai votul său propriu. Descriere mai pe larg a alegerilor și a țerimoniei de istalare vom reproduce după isvoară oficiale.”

Sursa : Biblioteca Digitală BCU Cluj

Anunțuri

Articol din Gazeta de Transilvania despre votul universal (1850)

gazeta-de-transilvania-1850

Gazeta de Transilvania, Brașov, Nr. 42 din 21 decembrie 1850

„Chronică străină

Franța. Paris. 25 Dec. O încurcătură noă și foarte serioasă. Acela care în zioa de astăzi nu se interesează și nu-i pasă de cursul lucrurilor în Europa, iar mai vârtos în de al celor din Franța și Germania, să ease dintre oameni, să petreacă în pădure, săhastru, singuratic.

Cititorii își aduc aminte, că franțozii îndată după înfricoșata revoluțiune din 23 Fevr. 1848 întroduseră în noa lor republică votul universal, adică ei recunoscură dreptul fecărui bărbat ajuns la vrâstă legiuită (de 22 ani) de a-și da votul liber, și a lua parte activă la tot feliul de alegeri, cum președinte, deputați la adunanță, deregătorii comunale ș.a., fără a-i întreba dacă au vreun dinariu în pungă, seau un adăpost măcar cât vulpile în vezuinele lor, pentru că franțozii ziceau după învățăturele lor: persoana omului este totul, iar averea fără persoană este nimic; sufletul nemuritoriu și voința omului este ce e; iar averile sânt un ce mort fără omul viu și cugetătoriu. Din aceasta urmă, că precum până la 1848 avea dreptul votării numai franțozii cei mai avuți carii totodată plătia dajdea cea mai mare, prin urmare abia vreo doă-trei sute de mii, așea acum câștigară dintr-o dată dreptul votului aproape la 10 milioane inși, adică toată partea bărbătească afară numai de cei ce stau supt epitropiă seau le lipsește mintea, seau sânt cunoscuți destrămați și criminali osândiți pe la închisori. Așea la 10 Decembrie 1848 se alese și Ludovic Napoleon de președinte prin votul universal, din care el câștigă aproape la 6 milioane, iar celelalte se împărțiră între alți compețitori, cum Cavaignac, Lamartine ș.a. Într-aceea iată că pe la Maiu a.c. ministeriul președintelui află că votul universal așea cum s-au întrodus în Franța ar fi foarte periculos, pentru că vezi D-ta din pricină că acum stă în voia tuturor calicilor și proletarilor ca să votiseze alăturea cu milionarii și cu toți coconii binemirositori de profumuri scumpe, acea sărăcime se apucă și alege deputați la adunanța națională tot dintre soțialiști, adică dintre acei bărbați procopsiți ai Franței, căror nu le mai tace gura nici le mai stă condeiul, ci strigă mereu: dați pâne săracilor, faceți de lucru proletarilor, nu-i lăsați să viie la cea din urmă desperăciune ca să vă ucidă pe toți și să vă ia toată averea; regulați mai bine soțietatea omenească, iar veniturile vistieriei nu le prădați pe tot feliul de nebunii ș.a.ș.a. Deci după cele mai ferbinți și mai amerințătoare dispute ce avu ministeriul și maioritatea adunanței naționale cu minoritatea ei carea toată este soțialistică, în 31 Maiu a.c. se decretă o lege noă, prin care votul universal în Franța se restringe între câteva condițiuni, încât numărul celor cu dreptul de alegere din aproape 10 mil. scade cătră 5 mil.; tot mai multe preste măsură, decât era până la Lud. Filip […]”

Sursa: Biblioteca Județeană „George Barițiu” din Brașov. Biblioteca digitală

Polemică între Gazeta de Transilvania și un ziar sârbesc pe tema beției (1847)

Gazeta de Transilvania, 1847„Gazeta de Transilvania.
Anul al X-lea (cu preanalta voie)
Nro 98. Brashov, 8 Decembrie. 1847.

Gazeta sârbească din Peșta își face osteneală a publica și ea uneori câte ceva despre români. Se vede treaba, că pasă și publicului ei a ști despre noi mai multe ca altădată; să vedem însă cum. Iată aci o corespondență din Cluj din luna lui Octomvrie luată precum se zice din o gazetă nemțască*) Aci mustră pre români urât, zice că nu s-au făcut în Ardeal bucate nici cartofi, ci poame destule, mai vârtos prune**) și cum că de aceea vor avea românii rachiu de ajuns, cărora nici nu le trebue alta ca să fie fericiți; batjocurește pe români, carii bând rachiu să numesc Romani, cum că beu banii ce au luat pe la târguri în cârciume, și că rachiul le este hrana pe toată septămâna. Apoi zice corespondentul, cum că de ar căuta urzirea răului acestuia, ar merge prea departe, căci popii românilor să deosebesc de plugari numai prin barbă și mulți din ei abea știu citi, cei mai puțini și scrie, însă în beutură de rachiu întrec și pre chișbirău; apoi și dascălul se numește prin zicala de obște bețiv. Pe urmă povestește corespondentul, cum că au venit într-un sat cu 50 de case, deacă o grămadă de îngrădituri acoperite cu paie de unde ese fumul pre ușă se pot numi case, și că trecând pe lângă cârcimă carea zace peste uliță de la beserică, au văzut subt un copaciu ce sta naintea cârcimei pe sfinția sa popa șezând împregiurat de bătrânii satului, fiecare având sticla cu rachiu în mână, întrebând pe cârciumaru pentru ce nu duce în năuntru pe oaspeții săi, fiind frig mare. Domnule! îi răspunse cârciumariul, popa nostru a făgăduit sfânt solgabirăului, că nu va întra până la Crăciun în cârcimă, apoi vezi că el își ține cuvântul.

Redacția sârbească face aci băgări de seamă și zice că oare nu s-ar putea toate acestea zice, și de sârbii lor, din carii unii nici nu vin de la târg acasă până nu beu tot ce au câștigat, apoi întreabă, că cine ar putea ajuta la aceasta? și respunde, că niminea așa ca tocma popa. Mai departe zice, și noi sântem în veci cu frică ca nu cumva vreun călătoriu neamț să zugrăviască tocma așa icoană și de noi.

Până aci Gazeta sârbească nemțeană.

Este o vorbă la români: De m-ar arde o zamă bună, treacă ducă-se, nu mi-ar păsa, iar ca să mă ardă până și fasolea, nu voiu suferi niciodată. Reflecsiile redacției sânt prea drepte și loiale. În adevăr numai sârbii să tacă cu asemenea mustrări și înfruntări scoase asupra românilor, ei numai să tacă și grecii, atât pentru că oricare din acești trei s-ar mustra de orbie, ar vorbi orbul cătră orb, și oricare s-ar mustra de fapte rele, ar fi mustrarea tâlharilor pironiți pe cruci, cu acea osebire numai, că românii de una mie ani încoace avură pe greci de dascali, iar de vreo 400 și anume în Bănat de vreo 140 ani și pe sârbi tot de dascăli; apoi Dv. știți, ori ați putea ști prea bine, că nimini nu pătrunde așa ager păcatele și nebuniile dascalilor ca tocma învățăceii lor, mai curând ori mai târziu, nu mult ne pasă astădată. E vorbă de bețiile românilor? Toți călătorii observară, că mulțime de oameni bețivi nu se află în toată Europa pre câți se află la popoarele slavone. Cine brea vinarsul cu oala, dacă nu sârbul și rușneacul? Cine bea rumul și spirtul cel mai tare ca și cum ar bea lapte? Slavo-muscalul. Cine se bate cu băltage și cu topoară pe supt Carpați, după ce îi supune beția? Slavonii. Cine-și vinde holda nesecerată la evrei pe vinars? Slavo-polonii. Carii zac morți de beți supt corturi pe țermii Dunării (1830-35)? Fruntașii serbiani. Din contră toți călătorii neinteresați mărturisesc într-un glas, că la românii Țărei Românești, neamestecați cu alte popoară, neamăgiți până acum de eftinătatea vinarsului care încă nu se ferbe tocma în măsură așa fioroasă ca pe airea, bețiile sânt cel puțin înzecit mai rare decât pe airea. //
____________
*) În Cluj nu e gazetă nemțească și nici fu vreodată – Red. Gaz.

Adică: bețiile atârnă mult de la reul esemplu ce-l are un popor în ochii săi, cum și de la o sistematică amăgire spre beție din partea acelora carii se înavuțesc din puțina avere, din sănătatea și viața gloatelor. – Că între preoții români se află mulți bețivi? Nu negăm; adaogem însă, că ei teologia morală și toată bună cuviința o învățară în școalele sârbilor; ei cele mai de aproape esemple de purtare le avură chiar în curțile episcopilor sârbești. Vedeți Dv. ce cumplită responsabilitate ia asupră-și un popor când mustră pe altul pe care într-aceea ar voi a-l ținea supt domnia, guvernarea și epitropia sa mai vârtos eclisiastico-morală!

Deci să ne mustrăm unii pe alții, așa se cuvine, pentru ca să ne îndreptăm, și noaă românilor niciodată să nu ne cadă greu dacă cineva ne descopere neajunsele; numai mustrarea să nu fie farisaică, ci curat evanghelică: să ne mărturisim păcatele unul altuia; să vedem și paiul și grinda, și în ochii noștrii și în ai altora; iar anume sârbii să-și tragă sama prea bine, ca nu cumva să mai grămădiască și în viitoriu păcate românești asupra conștiinței proprie.”

Sursa: Biblioteca Digitală BCU Cluj

Post Navigation