Tipărituri vechi

românești sau despre români

Archive for the tag “Limba greacă”

Nicolae Mavrocordat, Cuvânt contra nicotinei, Iași, 1786

„Cuvânt contra nicotianei de în veci pomenitul și fericitul între morți, prea înțeleptul voivod Nicolae Mavrocordat. Acum pentru prima dată editat în Iașii Moldovii în zilele prea înălțatului și prea iubitorului de cultură voevod Alexandru Ion Mavrocordat, în tipografia fondată de preotul chir Mihail Ro. și chir George Hagi Dinu din Tricala, 1786, August 25.

Inițialele și stema tipografului Mihail Strilbițchi

[…] În adevăr, se produce pe câmpii o buruiană cu foaia lată, care n-a avut vreo denumire de la cei vechi, azi e denumită nicotiana de cei ce o întrebuințează, ea e culeasă foaie cu foaie de oameni, e uscată la căldura soarelui, și după ce umezeala ei a fost disolvată de căldură, devine uscată, și în starea aceasta e răspândită sub forma de legături vânzându-se cu mulți bani, iar după ce se sfarmă de cumpărători se depune într-un mic vas de pământ, de formă încovoiată și care e găurit în două părți, într-o parte se pune materia destinată a fi arsă, iar în partea cealaltă se adaptează un tub lung, fabricat din lemn; pe acesta ținându-l între buze trag prin el fumul buruienei ce arde. Și unii înghit fumul și îl bagă în stomac, transformând pântecele lor în cuptor, iar alții îl dau afară prin nas, iar cei, ca să zicem așa, ce sunt mai cu măsură în vițiu, îl țin puțin în gură și îl dau afară. Dar cine ar putea descrie cât de vătămătoare este pentru oameni această buruiană desgustătoare? […]

Trebuie să acordăm iertare celorlalți cari le procură o oarecare plăcere, însă cei ce întrebuințează nicotiana, cea producătoare de iritație, câtă ocară și dojană nu merită, cari doresc prin un singur obiect să producă plăcere la două simțuri deodată: mirosului și gustului vătămând pe amândouă; gustul prin amărăciune și mirosul prin puturoșenie? Pe lângă aceasta aduc mare vătămare și ochilor prin fumăreală, oprindu-li-se vederea până aproape de picioare, ei se orbesc de bună voie și cu adevărat se scufundă în bezna iadului unde sălășluesc păcătoșii, căci credința e că acesta este întuneric și întunericul învăluește și înconjoară ochii. În adevăr, spune-mi ce altceva este fumul? E întuneric aevea […]

Și a-i vedea pe ei să se scoale desdedimineață și în felul celor cuprinși de o furie teribilă să se învârtească ici colea și întocmai ca câinii de vânătoare să cotrobăiască cu nasul nicotiana spre a se îndopa cu ea și a-și umple măruntaele cu funingine. Dacă cineva le-ar adresa salutul de bună dimineața înainte ca ei să fi gustat nicotiana i-ai vedea atunci urlând ca lupii și aruncând cât de multe insulte celui ce i-a salutat […]

Așadar, deoarece din multe puncte de vedere cuvântul a dovedit în mod strălucit, că nicotiana este extrem de rușinoasă, atât ca nume, cât și ca efecte, că e vătămătoare sufletului și corpului, că e icoana veșnicului iad, tiran neîndurător al celor ce o întrebuințează și pe aceștia că sunt mai sălbatici decât fiarele, mai pofticioși decât femeile gravide și în fine mai nelegiuiți decât tâlharii și pungașii, oricare om cuminte să se abție de la o astfel de buruiană otravă și pe cât poate să abată pe toți de la întrebuințarea ei.”

Sursa foto: Biblioteca Digitală a Bucureștilor (Dacoromanica)
Sursa traducerii: Petre Mihăescu, Tutunul în trecutul Țării Românești și al lumii întregi, București, 1931 (pe Dacoromanica)

Anunțuri

Victoria lui Gerontius, comandantul trupelor romane din Tomis, împotriva vizigoților (cca. 386)

Zosimos, Istorie contemporană

Zosimos, Istorie contemporană

Zosimos 1Zosimos 2„XL. Este un oraș în Sciția tracă cu numele Tomis. Comandantul soldaților aflați în el era Gerontius, bărbat destoinic, de o forță fizică excepțională și apt pentru orice ispravă de război. În afara acestui oraș fuseseră așezați de împărat barbarii cei mai valoroși, înalți de statură și întrecând cu mult prin vitejie pe ceilalți. Aceștia erau aprovizionați mai bine decât soldații (romani) și primeau de la împărat și alte daruri. Cu toate acestea ei nu se gândeau să răsplătească cinstea ce li se dădea prin bunăvoință, ci nesocoteau comandantul și disprețuiau soldații. Văzând această purtare a lor și că plănuiesc ceva împotriva orașului și vor să stârnească tulburări, Gerontius se hotărî să pedepsească insolența și abuzurile barbarilor și împărtăși planul celor mai pricepuți dintre soldații săi. Observând însă că ei șovăiesc din cauza fricii și că se tem până și de mișcările barbarilor, luă armele și împreună cu un număr redus de însoțitori, se hotărî să se împotrivească întregii mulțimi a barbarilor; el deschise porțile și înaintă, în timp ce soldații încă mai dormeau sau stăteau împietriți de frică sau alergau pe ziduri și priveau la cele ce se întâmplă. Barbarii începură să râdă de nebunia lui Gerontius și, crezând că omul și-a pus în gând să moară, trimiseră contra lui pe cei mai voinici dintre ei. Acela însă apucă de îndată scutul și încăierându-se cu primul  care-l atacă se luptă vitejește, până ce unul din însoțitorii săi, văzându-i încleștați, tăie cu paloșul umărul barbarului și-l doborî de pe cal. În timp ce barbarii priveau cu uimire vitejia și îndrăzneala sa, Gerontius se îndreptă contra altor dușmani. Văzând ceea ce făcea comandantul lor, cei de pe ziduri își aduseră aminte de numele lor de romani, năvăliră afară din oraș, atacară pe barbarii îngroziți și-i măcelăriră. Cei care scăpară se refugiară într-o clădire a creștinilor cu drept de azil. Gerontius, care liberase Sciția de primejdia ce o pândea și învinsese pe barbarii care atacau prin deosebita sa vitejie și măreție de suflet, se aștepta acum să-și primească răsplata de la împărat. Dar, în loc de aceasta, Theodosius, foarte indignat că au fost omorâți barbari pe care el îi cinstise atât de mult, chiar dacă făcuseră rău statului, puse să-l prindă îndată pe Gerontius și-i ceru socoteală pentru că luptase apărând cauza romanilor. Când Gerontius dădu pe față răzvrătirea lor împotriva romanilor și relată jafurile comise de ei și omorârea barbarilor, împăratul nu dădu nicio atenție spuselor lui, ci stărui să-i afirme că el a căutat să-i înlăture nu în interesul obștesc, ci din dorința de a pune mâna pe darurile ce li le dăduse împăratul, spre a nu fi dovedit (de ei) că și le-a însușit. Gerontius însă spuse că după uciderea lor el a trimis și acele daruri tezaurului (ele constau din coliere de aur, ce le fusese dăruite de împărat spre a se împodobi cu ele); și numai cu multă greutate putu să scape de primejdia ce-l amenința, împărțind întreaga sa avere eunucilor. Astfel fu răsplătit Gerontius pentru devotamentul său față de statul roman.”

Sursa traducerii: Fontes Historiae Dacoromanae/Izvoarele istoriei României. vol. II. De la anul 300 până la anul 1000, București, 1970 (pe Dacoromanica. Biblioteca digitală a Bucureștilor).
Sursă imagini: Zosimi Comitis Ex Advocato Fisci Historia Nova, Cizae, 1679.

Nicolae Chiparissa, Descrierea luptelor lui Mihai Racoviță cu austriecii în 1716-1717

Epistolaire grec, Paris, 1888

Mihail Racovita 1

Pag. 253

„Istorisirea celor întâmplate în Moldova la anul 1716, în a treia domnie a prea Înaltului, prea Strălucitului și păzitului de Dumnezeu Domn și Hegemon a toată Moldovlahia, Domnul Domn, Ioan Mihail Racoviță Voevod

În anul mântuirei 1716, fiind răsboiu între turci și germani, germanii au fost fericiți cucerind și cetatea numită Temeșvar. Carii pentru această victorie îngâmfându-se, se purtau vrăjmășește nu numai contra turcilor, dar și contra creștinilor, supușii lor.

Și mai întâi făcând năvală în Valahia, pe Hegemonul și Domnitorul ei, Domnul Necolai Mavrocordat, l-au răpit cu toată casa și l-au dus în Ardeal. După aceea s-au pus să încerce și Moldova […]

Mihail Racovita 2

Pag. 256

Îndată ce a luat știința Domnul, a încălecat cu câți se aflau în curte și întâlnind pe germani bătându-se cu ei a scăpat din mâinile lor (acolo s-au ucis patru ițoglani ce erau lângă el) și s-au dus la mănăstirea numită Cetățuia, ce este pe vârful unui deal, departe de Iași ca la jumătate de oră și s-a dus și s-a închis acolo până să se adune armatele, cari erau atunci împrăștiete. Iar nemții lăsând Iașul a urmărit pe Domn până la zisa mănăstire, unde încunjurându-l aruncau cu puștile ca să se predea, iar înălțimea sa Hegemonul mai înainte a fost trimis la Bugeag ca să vie tatarii, cu porunca marei împărății, spre paza Moldovei. Carii și aceia au fost ajuns lângă Iași, la mănăstirea lui Aron Vodă, trimițând Domnul știința tătarilor să sosească mai curând, au ajuns după două ore. Iar germanii văzând pe tătari venind contra lor, lăsând mănăstirea s-au pogorât la câmp. Iar tătarii după obiceiul lor strigând Allah! Allah! a încunjurat pe germani. Atunci prea Înălțatul Domn împreună cu cei de pe lângă el ieșind din mănăstire, și luând cu el și pe soldații cei adunați (carii împrăștieți fiind s-a adunat atunci), a alergat asupra germanilor. Și a început răsboiul la 10 ore și a ținut până la 5 ore din noapte; iar întârzierea răsboiului a fost până a sosit seimenii și vânătorii Domnului. Nemții tăeți și împușcați zăceau morți, câți din ei au rămas vii, negăsind drum să fugă, au căzut într-o râpă unul asupra altuia și câți nu s-au ucis s-au prins vii. De abea au scăpat 20 și au fugit și aceștia răniți, și s-au dus la Brașov, referind generalului minunile și victoria Domnului. Așa s-au nimicit adunătura acestor oameni înrăutățiți, carii schingiueau Țara Moldovei fără ca să le fie vinovată și să li dea pricină de răutate, și și-au luat resplata lor cuvenită; că fără drept, numai din nesațul generalului s-au purtat crâncen contra creștinilor […]

Mihail Racovita 3Iar prea Înălțatul Domn a ordonat să se adune trupurile germanilor morți într-un loc; și aruncând de-asupra lor pământ a făcut movilă, adică grămada mare, care este în drumul Constantinopolului, în fața locului unde a fost răsboiul, și a făcut cerdac minunat cu cruce de piatră și cu inscripție spre nemuritoare aducere aminte a faptului.”

Sursa traducerii: Constantin Erbiceanu, Cronicarii greci carii au scris despre români în epoca fanariotă, București, 1888 (pe Dacoromanica. Biblioteca Digitală a Bucureștilor).
Sursă imagini: Emile Legrand, Epistolaire Grec; Ou, Recueil de Lettres Adressees Pour La Plupart a Chrysanthe Notaras, Paris, 1888.

Post Navigation