Tipărituri vechi

românești sau despre români

Archive for the tag “Limba latină”

Miron Costin, Cronica țărilor Moldovei și Munteniei, 1677 (cu un dicționar latin-român)

miron-costin-cronica-polona-1miron-costin-cronica-polona-2„Despre limba volohă sau rumânească

Cea mai strălucită dovadă a acestui popor, de unde se trage, este limba lui, care este adevărată latină, stricată, ca și italiana. Am avut un ban de aramă găsit în pământ lîngă Roman, pe care erau foarte lămurite cuvintele acestea: hereditas romana, iar acum moldovenii numesc hereditas – herghelie, așa s-a stricat acea limbă în vremea îndelungată, care ce nu schimbă și nu strică pe lume? Totuși, întreaga temelie a vorbirii și până astăzi se ține pe limba latină, și o parte din cuvinte stau neschimbate nici măcar cu o literă. Cea mai mare parte însă a cuvintelor este la fel sau la început, sau la mijloc, sau la sfârșitul cuvântului; o parte însă mai mică, și substantive și verbe, au în sine împrumuturi din toate limbile vecine, dar mai mult din cea slavă, iar mai puțin din limbile ungurească și turcească. Înfățișez și o probă a acestei limbi:

miron-costin-cronica-polona-3Substantive:

homo – omul
sanguis – syndzie (sânge)
caput – capul
mens – mynte
frons – frunte
scientia – szcynca (șțiința)
supercilia – sprinczene (sprâncene)
oculus – okiul
nasus – nasul
facies – faca (fața)
ora – gura
bacia – budza
lingua – limba
dentes – dincy (dinți)
mustax – mustaca (mustața)
barba – barba
pectus – pieptul
anima – inima”

Sursa: polona.pl
Traducerea după: Miron Costin, Opere alese, București, 1966

Victoria lui Gerontius, comandantul trupelor romane din Tomis, împotriva vizigoților (cca. 386)

Zosimos, Istorie contemporană

Zosimos, Istorie contemporană

Zosimos 1Zosimos 2„XL. Este un oraș în Sciția tracă cu numele Tomis. Comandantul soldaților aflați în el era Gerontius, bărbat destoinic, de o forță fizică excepțională și apt pentru orice ispravă de război. În afara acestui oraș fuseseră așezați de împărat barbarii cei mai valoroși, înalți de statură și întrecând cu mult prin vitejie pe ceilalți. Aceștia erau aprovizionați mai bine decât soldații (romani) și primeau de la împărat și alte daruri. Cu toate acestea ei nu se gândeau să răsplătească cinstea ce li se dădea prin bunăvoință, ci nesocoteau comandantul și disprețuiau soldații. Văzând această purtare a lor și că plănuiesc ceva împotriva orașului și vor să stârnească tulburări, Gerontius se hotărî să pedepsească insolența și abuzurile barbarilor și împărtăși planul celor mai pricepuți dintre soldații săi. Observând însă că ei șovăiesc din cauza fricii și că se tem până și de mișcările barbarilor, luă armele și împreună cu un număr redus de însoțitori, se hotărî să se împotrivească întregii mulțimi a barbarilor; el deschise porțile și înaintă, în timp ce soldații încă mai dormeau sau stăteau împietriți de frică sau alergau pe ziduri și priveau la cele ce se întâmplă. Barbarii începură să râdă de nebunia lui Gerontius și, crezând că omul și-a pus în gând să moară, trimiseră contra lui pe cei mai voinici dintre ei. Acela însă apucă de îndată scutul și încăierându-se cu primul  care-l atacă se luptă vitejește, până ce unul din însoțitorii săi, văzându-i încleștați, tăie cu paloșul umărul barbarului și-l doborî de pe cal. În timp ce barbarii priveau cu uimire vitejia și îndrăzneala sa, Gerontius se îndreptă contra altor dușmani. Văzând ceea ce făcea comandantul lor, cei de pe ziduri își aduseră aminte de numele lor de romani, năvăliră afară din oraș, atacară pe barbarii îngroziți și-i măcelăriră. Cei care scăpară se refugiară într-o clădire a creștinilor cu drept de azil. Gerontius, care liberase Sciția de primejdia ce o pândea și învinsese pe barbarii care atacau prin deosebita sa vitejie și măreție de suflet, se aștepta acum să-și primească răsplata de la împărat. Dar, în loc de aceasta, Theodosius, foarte indignat că au fost omorâți barbari pe care el îi cinstise atât de mult, chiar dacă făcuseră rău statului, puse să-l prindă îndată pe Gerontius și-i ceru socoteală pentru că luptase apărând cauza romanilor. Când Gerontius dădu pe față răzvrătirea lor împotriva romanilor și relată jafurile comise de ei și omorârea barbarilor, împăratul nu dădu nicio atenție spuselor lui, ci stărui să-i afirme că el a căutat să-i înlăture nu în interesul obștesc, ci din dorința de a pune mâna pe darurile ce li le dăduse împăratul, spre a nu fi dovedit (de ei) că și le-a însușit. Gerontius însă spuse că după uciderea lor el a trimis și acele daruri tezaurului (ele constau din coliere de aur, ce le fusese dăruite de împărat spre a se împodobi cu ele); și numai cu multă greutate putu să scape de primejdia ce-l amenința, împărțind întreaga sa avere eunucilor. Astfel fu răsplătit Gerontius pentru devotamentul său față de statul roman.”

Sursa traducerii: Fontes Historiae Dacoromanae/Izvoarele istoriei României. vol. II. De la anul 300 până la anul 1000, București, 1970 (pe Dacoromanica. Biblioteca digitală a Bucureștilor).
Sursă imagini: Zosimi Comitis Ex Advocato Fisci Historia Nova, Cizae, 1679.

Asistență armată oferită de Neagoe Basarab regelui Ungariei (1520)

Neagoe Basarab, 1520„Dumneavoastră, fraților și vecinilor mult iubiți nouă. Să vă vie în minte că, de când Dumnezeu cel Prea-nalt ne-a ales în Domnia sau Voevozia acestei Țări Românești, deși nu eram vrednici și destoinici de stăpânirea ei, totuși, după voia lui Dumnezeu dacă s-a făcut așa, de pe acea vreme până astăzi știm că în pace v-am ținut, cu toată prietenia și buna vecinătate, cum v-am fost făgăduit dumneavoastră, fraților, prin necontenitele noastre făgăduieli. De aceia vă putem da de știre, ca unor vecini, și aceea că, în timpuri ce n-au trecut de mult, printr-o credincioasă slugă a noastră, am arătat că suntem gata a sluji cu credință dumisale Ludovic, cu mila lui Dumnezeu rege al Ungariei și Boemiei și altele, domnul nostru prea-milostiv, și afară de aceasta chiar și al întregii Creștinătăți. Așa că, atunci când va fi nevoie, cu toată puterea noastră și oștile noastre, să ridicăm armele pentru acea Țară Ungurească și anume cu 40.000 de călări și pedeștri voim să fim de față. Pentru care am hotărât la toți boierii țării acesteia să facă până la un anume timp acest lucru, căci am înțeles că Împăratul, Țarul turcilor, se pune în mișcare. Dar încotro se duce, habar n-am.

Apoi, cum știți și dumneavoastră, am isprăvit biserica noastră sau mănăstirea pe care o făceam din nou întru cinstea atotputernicului Dumnezeu: după legea și rânduiala credinței noastre am sfințit acea biserică întru lauda Înălțării Domnului nostru Iisus Hristos. La închinarea acestei biserici va veni toată țara aceasta. Deci am trimis de le-a poruncit să se adune; cu prilejul acestei închinări vom putea să cercetăm în scurt oștirile noastre. Pentru care prin aceasta vă rugăm, ca pe niște prieteni, ca dumneavoastră, fraților, să binevoiți a trimite dintre cei doisprezece jurați ai cetății dumneavoastră un om de credință din cetatea dumneavoastră aici, la noi, ca să-l mai vedem. Pentru că avem un gând ca acela și atâta gătire de v-ar plăcea și dumneavoastră; de aceea am poruncit și am făcut să fie chemați. Și de acuma să trăiți în fericire, fraților. Târgoviște, Joi după sărbătoarea Sf. Marcu Evanghelistul (20 Aprilie), anul Domnului 1520.

Basarab Voevod al Țării Românești, ș.a.

Dumnealor judelui Craiului, căpeteniei cetății și celorlalți cetățeni ce sunt la Brașov, prieteni și vecini ai noștri vrednici de cinste.”

Sursa traducerii: Nicolae Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, Vălenii de Munte, 1932 (pe Dacoromania. Biblioteca Digitală a Bucureștilor)
Sursa foto: Arhiva Medievală a României

Post Navigation