Tipărituri vechi

românești sau despre români

Archive for the tag “secolul XV”

Sigismund, regele Ungariei, acordă libertatea credinței locuitorilor din Țara Românească (1419)

Documentul original în slavonă

Documentul original în slavonă

Traducerea românească din sec. XVIII (textul mai jos)

Traducerea românească din sec. XVIII (textul mai jos)

„Eu Înpăratul Râmului am zis cu limba mea să dea această carte:

Eu carele sânt Jicmond, din mila lui Dumnezeu înpărat al Râmului, și crai unguresc, și Dalmației, și cehilor, și neamților, și altor țări, și multor domnii Domnu. Dintru a mea bună voință și vreare, aceasta am făcut și am dat, tuturor lăcuitorilor din pământul Ungrovlahiei, care iaste Basarabiia, pentru a lor rugăciune, rugându-ni-să printr-a lor credincios popa Agathon, cum că mănăstirile lor, și toate besearicile și călugări, și preoți, și toți oameni carii viețuiesc într-acel pământ, să-și ție legea lor, și să petreacă în credința lor, iar noao cu dreptate să ne slujească. Aceasta le-am dat cu a mea credință, și cu toți care de mine țin și cred în sfânta noastră Coroană, și cei cari după noi va fi, precum nici eu însumi, nici nimenea dintr-ai noștri, să nu fie volnici a le sta înpotrivă, pentru credința lor, și pentru legea lor, ci să fie volnici a petrece întru ceia ce sânt și întru ceia ce până acum au petrecut, întru aceiași și până în veac să petreacă.

Și s-au dat această carte, în Oradiia Mare, Sept. 29, din nașterea lui Hristos ani 1420 [calculat greșit de grămătic], iar de când sânt crai unguresc ani 32, și de când sânt înpărat Râmului ani 10.”

Sursa foto: Arhiva Medievală a României

Expediția lui Mahomed al II-lea contra lui Vlad Țepeș (1462)

Ducae, Michaelis Ducae nepotis, Historia Byzantinaatacul de noapte al lui tepes„În anul 6970 trimite la voievodul Țării Românești (Walachiae Vaiuodae) un sol, anunțându-l să vină în grabă la închinăciune și să aducă neapărat cu sine 500 de băieți și tributul ce-l dă în fiecare an, adică zece mii de galbeni aur, Voievodul i-a răspuns însă: galbenii îi are gata să-i dea, băieții însă nu poate; cât despre sine să vină însuși la închinăciune, și aceasta e mai cu neputință. Auzind tiranul acestea s-a înfuriat și, trimițând pe unul din oamenii lui de seamă cu unul din secretarii săi, a spus: Aduceți-mi tributul! Și despre celelalte mă voi gândi eu. Iar ei venind și arătând românului cele spuse de sultan, mai întâi pe ei i-a tras în țeapă, o moarte neomenoasă, dureroasă și urâtă. Pe urmă trecând cu armata, a străbătut cu dușmănie părțile Distriei și, luând mult popor de rând, i-a trecut pe toți în Țara Românească și le-a luat viața cu același fel de moarte în țeapă.

Un comandant din marginile acelea, al tiranului voind să se arate cu o faptă de mare vitejie, a trecut în Țara Românească cu zece mii de turci; românul ciocnindu-se cu ei, pe care i-a ucis în război, i-a ucis, pe care însă i-a prins de vii, pe toți amarnic i-a osândit la moarte și pe comandantul lor Chamza, trași fiind în țeapă.

Când tiranul a auzit acestea, i s-a făcut negru înaintea ochilor și turbat de mânie și-a strâns armată de pretutindeni, peste 150 de mii; și în vreme de primăvară, ieșind din Adrianopole, a venit la Dunăre; și acolo ridicând corturile, a stat până ce să se strângă toată armata într-un singur trup. Dar românul și el i-a mutat pe toți supușii lui în locuri strâmte de munte și în locuri acoperite de păduri; și câmpurile le-a lăsat pustii și vitele de tot felul le-a mânat mai înăuntrul hotarelor dinspre alani și huni; iar însuși cu armata de sub el se aținea toată ziua în locuri scutite de sihle și păduri dese. Tiranul trecând Dunărea, a străbătut loc mai bine de 7 zile și n-a găsit nimic, nici om, nici cel mai neînsemnat animal și nici ceva de mâncare sau de băut. Și ajungând într-un loc frumos așezat ca o livadă, vede mii și mii de pari sădiți în pământ încărcați în loc de fructe cu oameni morți, și în mijloc pe Chamza pe care l-am amintit mai sus, în îmbrăcămintea de in subțire și purpură ce-o purta, tras în țeapă. La vederea acestei amenințări, tiranul s-a înspăimântat și noaptea, când a ridicat corturile, fiindu-i frică, a tras șanțuri și a ridicat valuri și sta în mijlocul lor. Românul însă sculându-se dis-de-dimineață și rânduindu-și bine oamenii de sub el, a năvălit, când era încă întuneric, și nimerind în partea dreaptă a taberii, a intrat deodată înăuntru și până în ziuă a tăiat turci fără de număr; și până ce s-a luminat de ziuă, mulți turci s-au ucis între ei. Când însă s-a făcut dimineața, românii au intrat în țarcurile lor și s-au culcat; iar tiranul sculându-se, plin de rușine, a trecut Dunărea și a ajuns la Adrianopole.”

Sursa traducerii: Ducas, Istoria turco-bizantină. 1341-1462, ediție critică de Vasile Grecu, București, 1958 (pe Dacoromanica).
Sursă imagini: Ducae, Michaelis Ducae nepotis, Historia Byzantina, res in imperio Graecorum gestas complectens a Joanne Palaelogo I ad Mehemetem II…, Paris, 1649

Alexandru cel Bun dăruiește mânăstirii Bistrița robi țigani și tătari (1428)

alexandru cel bun, bistrita,  1428„† Din mila lui Dumnezeu, eu, Io Alexandru voievod și domn a toată Țara Moldovlahiei. A binevoit domnia mea, cu bunăvoința mea cea bună, să facă pentru pomenirea sfânt-răposaților noștri părinți, și pentru sănătatea și pentru sufletul domniei mele, și al doamnei domniei mele și al tuturor copiilor domniei mele, și am dăruit mănăstirii Adormirea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care este pe Bistrița, treizeci și unu de sălașe de țigani și douăsprezece bordeie de tătari, numite aceste sălașe de țigani: cneazul Coman, Marco, Sinata, Cotora, Ivașco, Curchea, Costea, Vlad, Nan, Ehava, Mircea, Șofultea, Cernat, Ivan, Danciul, alt Nan, Giurgiu, Herman, fiii lui Golea: Nicola și Can…, Cojan, Voicu, alt Herman, Marcu, Truțea, (Ș)andru, Toma, Zavid, Matasă, Coman, Beal…, Cernat; iar tătarii sunt anume: Palmeș, Toder, Toma, Ciabalai, Filimon… său, Filip, Boris, Tatco, Iva(n)…, Lucaci. Toți aceștia să fie (mănăstirii noastre) mai înainte zise uric, cu tot venitul, și copiii acestora, și nepoții lor, și strănepoții lor și tot neamul lor, neclintit și nemișcat niciodată, în veci.

Iar la aceasta este credința domniei noastre, a mai sus-scrisului Alexandru voievod, și credința iubitului fiu al domniei mele, Iliaș voievod, și credința tuturor copiilor noștri și credința boierilor noștri […]

Iar după viața noastră, cine va fi domn stăpânitor al țării noastre, sau din copiii noștri sau din neamul nostru sau pe cine îl va alege Dumnezeu să fie, acela să nu clintească dania noastră, ci să întărească și să împuternicească pentru că am dat cu tot gândul bun. Iar cine s-ar încumeta să clintească aceasta, acela să fie blestemat de Domnul Dumnezeu și de Preacurata Lui Maică, de toți sfinții care din veac au plăcut lui Dumnezeu, și să fie asemenea lui Iuda și blestematului Arie și să aibă parte cu cei care au strigat asupra stăpânului Hristos; sângele lui asupra lor și asupra copiilor lor.

Iar pentru mai mare întărire a tuturor celor mai sus-scrise, am poruncit slugii noastre credincioase, Neagoe logofăt, să scrie și să atârne pecetea noastră la această poruncă a noastră.

La Bistrița, în anul 6936 [1428] iulie 8 zile.”

Sursa traducerii: Documenta Romaniae Historica, seria A, Moldova, vol. I (1384-1448), București, 1975 (pe Dacoromanica).
Sursa foto: Aurelian Sacerdoțeanu, Damian P. Bogdan, Culegere de facsimile pentru școala de arhivistică, seria slavă, fasc. I, București, 1943.

Post Navigation