Vlad Țepeș înștiințează sfatul Brașovului de înfrângerea suferită de Iancu de Hunedoara din partea turcilor (1448)

„Chibzuiți și cinstiți bărbați, frați și prieteni, iubiți de noi din inimă curată.

Vă dăm de știre că alesul bărbat Nicolae de Ocna Sibiului ne-a scris să binevoim a ne duce la el până ce măritul Iancu, guvernatorul regatului Ungariei (Johannes, regni Hungariae gubernator), va veni din război. Aceasta nu o putem face, pentru că în marțea de curând trecută, fratele Nayp din Nicopole a venit la noi și ne-a arătat în chip neîndoios că Murad, domnul turcilor, a avut trei zile de-a rândul, fără nicio contenire, o luptă cu domnul Iancu, guvernatorul, iar în ziua cea din urmă l-a închis între carele taberei. Iar împăratul însuși a coborât, pe jos, printre ieniceri și i-au lovit și i-au ucis pe toți cei ce erau în afara și înlăuntrul carelor taberei. Dacă am veni acum la el, turcii ne-ar putea nimici îndată pe noi și pe voi. De aceea, vă rugăm să stați liniștiți, să aveți răbdare, până ce vom vedea măsurile acelui domn Iancu. Există îndoială despre viața lui, dacă însă va ieși slobod din război, ne vom întâlni și vom face o pace bună cu el, însă dacă acum ne veți fi potrivnici și dacă se va întâmpla ceva, va fi spre paguba sufletelor voastre, și de primejdie să răspundeți în fața Domnului.

Dat la Târgoviște, în ajunul sărbătorii Tuturor Sfinților, în anul Domnului 1448.

Vlad, voievodul Țării Românești (Wlad, parcium Transalpinarum wayuoda), fratele vostru dintotdeauna.”

Sursa foto: Arhivele Naționale ale Ungariei.
Sursa traducerii: Documenta Romaniae Historica. Seria D. Relații între Țările Române. Volumul I (1222-1456), București, 1977 (pe Dacoromanica). Documentul i-a fost atribuit lui Vladislav al II-lea multă vreme (inclusiv în DRH), dintr-o confuzie (după cum argumentează Matei Cazacu în La Valachie et la bataille de Kossovo (1448), în Revue des études sud-est européennes, IX, 1971).

Regele Sigismund de Luxemburg amintește papei de libertățile acordate românilor de regii Ungariei (1412)

„[…] vechimea timpului scurs ne învață și ne arată că sfinții și catolicii regi ai Ungariei, înaintașii noștri, au ocrotit cu scutul puterii lor părțile transilvane care se disting prin amestecul neamurilor și limbilor, adică al nobililor unguri, al sașilor, secuilor și chiar al conlocuitorilor români și al altor schismatici (et eciam cohabitancium Valachorum et aliorum Scismaticorum), [pe care] măcar pentru că-și aruncau privirea să caute la vecinii lor necredincioși, [i-au dăruit] cu multe și neîngrădite libertăți de diferite feluri, întru cele lumești și bisericești și nu mai puțin, în dărnicia lor față de ei, au pus ca măsură a acesteia singură nemărginirea […]”

Sursa traducerii: Ioan Aurel Pop, Conștiința publică oficială despre statutul românilor din Transilvania și Ungaria în Evul Mediu, 2009.
Textul latin din: Eudoxiu de Hurmuzaki, Nicolae Densușianu, Documente privitoare la istoria românilor. Volumul 1, Partea 2: 1346-1450, București, 1890 (pe www.dacoromanica.ro).
Sursă facsimil: Arhivele Naționale ale Ungariei.

Bătălia de la Posada menționată într-un document de la Carol Robert de Anjou (1332)

Document din 26 noiembrie 1332 (fragment).

Sigiliul lui Carol Robert de Anjou.

„Noi, așadar, care, prin slujba cârmuirii pe care am luat-o asupra noastră, suntem datori a măsura și a cumpăni vrednicia fiecăruia, și suntem ținuți a da fiecăruia răsplăți și daruri cu mâna darnică, după măsura destoiniciei sale, pentru ca, după pilda lui, și alții să se îmbie mai fierbinte spre slujbele credinței, ținând seama de cererile lor, care sunt în deplină glăsuire cu dreptatea, ne-am adus aminte de strălucitele dovezi de credință și de aleasa vrednicie a slujbelor, pe care numitul comite Pavel, judele curții noastre, și magistrul Laurențiu, comite de Zarand, fiii lui Simion, ni le-au făcut în chip vrednic de laudă și cu toată râvna credinței în deosebitele noastre războaie, și norocoase și nenorocoase, și mai ales atunci când, pornind oastea noastră strânsă prin poruncă regească, am ajuns în niște ținuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ținute pe nedrept în Țara Românească (in terra Transalpina) de către Basarab, schismaticul, fiul lui Tihomir (Bazarab, filium Thocomerii, scismaticum), spre marea noastră nesocotire și a sfintei coroane, acest Basarab, necredinciosul nostru român (infidelis Olacus noster), mânat de un gând rău, fără să se teamă și fără a ține seama că acei ce încearcă a se împotrivi stăpânului lor firesc se vădesc a se împotrivi fățiș rânduielilor dumnezeiești, nu s-a înfricoșat să ducă la îndeplinire nelegiuirile urzite în taina cugetului său, și s-a împotrivit maiestății noastre ca un răzvrătit și trădător, cu o cutezătoare îndrăzneală, într-o luptă în care capetele a nu puțini dintre nobilii țării noastre, ce străluceau prin focul unei credințe curate, au întâmpinat primejdia morții; în care nespusa vărsare a sângelui lor a dat pe față credința multora supuși și din care s-au tras nu puține robiri, cazne, pieiri și primejdii pentru neamul unguresc. Atunci acel magistru Laurențiu, grămădind vitejie peste vitejie, s-a luptat bărbătește ca un bărbat viteaz și cavaler neînfricat, iar dovada acestei vitejii a făcut-o roșul sângelui său vărsat din belșug, căci sub ochii noștri și ai baronilor regatului nostru a fost rănit la mâna stângă, fără nădejde de tămăduire. Ce să mai adăugăm? Fără să se teamă nici chiar de primejdia morții și de pierderea bunurilor sale, pentru apărarea maiestății noastre el a înfruntat chiar luarea în prinsoare […]”

Sursa traducerii: Documenta Romaniae Historica, seria D, Relații între Țările Române, vol. I (1222-1456), București, 1977 (pe www.dacoromanica.ro).
Sursa foto: Arhivele Naționale ale Ungariei.