Tipărituri vechi

românești sau despre români

Archive for the tag “Călătorii”

Spitalul Sf. Spiridon din Iași în anul 1842

Prefața lucrării lui Ciuciuran Gheorghie, Descrierea celor mai însemnate spitaluri din Germania, Englitera şi Franţia spre întroducerea planului pentru urzirea unui spital central în Iaşi, 1842

„Înainte cuvântare

Înaltul nostru Guvern împărtășindu-mi, prin adresul Epitropiei Spitalelor, din 11 Mai 1841, No. 348, însărcinarea ce pusă asupră-mi ca să fac o călătorie sțientifică prin țerile cele mai țivilizate, spre a cunoaște starea celor mai însemnate Spitaluri, eu însuflețit de dorința ca să fiu folositoriu patriei, cu bucurie am lăsat particularnicile mele interesuri, și m-am pornit fără întârziere în țintirea scopului arătat. Așa am călătorit prin Ghermania, Olanda, Englitera, Belgia și Franția, priimit fiind în tot locul, atât din partea Guvernurilor, cât și din partea Direcțiilor spitalicești, cu îndestulă bună voință. Diși tema mea au fost gre și timpul scurt, totuși m-am silit a aduna notiții, care se poată răspunde așteptărilor Ocârmuirei noastre […]

Capitolul despre Spitalul Sf. Spiridon din Iași

Spitalul se află astăzi în mijlocul politiei pe un local care, diși mai // nainte au fost bun, acum înse are aceste defecte supărătoare: el din afară se găsește lipit de o uliță puturoasă și de o piață plină de gunoiu și de tină; iar lăuntrul acestui local este sădit cu cadavre, pentru că în curgere de 100 ani el au slujit de țintirim oricui au vrut a fi îngropat acolo. Spitalul nu are nicidecum grădină.

Fațada binalelor de căpitenie este acelei pentru secția de sus cătră răsărit, acelei pentru secția de gios cătră apus. Forma binalelor stă într-un șir de odăi, care au din fața lor un coridor deschis, lung și lat, bun numai pentru a întuneca odăile și pentru a păstra și în timpul cel mai lin o tragere de vânt.

O parte din zidiul secției de sus este struncinat de cutremurul ce au fost în anul 1838, și toate reparațiile făcute n-au folosit mult.

Institutul are o sală pentru priimirea bolnavilor cu 10 paturi, șese sale în secția de sus cu 60 paturi și noî odăi în secția de gios cu 70 paturi; peste tot numai 140 paturi! – Aceste sale sânt de feliurite proporții și cuprind unele numai patru, altele până la douăsprezece paturi. Aerisirea odăilor se face prin ventilatori de fer alb așăzați în ferestre, care nu îndestulează salele cu aer proaspăt; încălzirea prin sobe mari care stau în mijlocul salelor și adaog a le împedeca lumina trebuitoare; luminarea prin luminări de seu răle și cât se poate de puturoase, fiindcă bune nu se găsăsc în tot orașul. Paturile sânt de lemn boite cu oloiu, mindirele de pae, saltele nicicum, perina asemene umplută cu pae, plapoma de anghină umplută cu lână, prostirele și fețele perinilor de pânză albă. Garderopa se cuprinde din cămeșă (care se schimbă numai odată pe septămână!), scufie, colțuni, papuci și halat potrivite timpului anului. Deasupra fieșcărui pat stă o tablă neagră pe care sânt însemnate: numele bolnavului, zioa întrărei, numele boalei, leacurile prescrise pe din lăuntru și pe din afară și dieta. Paturile sânt un cot depărtate unul de altul și tot între două paturi este o mesuță pe care stau leacurile, vasul pentru luat doctoriile, un pocal pentru băut apă și scuipitoarea bolnavului; iar în saltariul ei șervetul, cuțitul, lingura și furculița. Blidele sânt acum toate de cositoriu. Barbații sânt deosebiți de femei și amândouă părțile slujite de cătră sexul lor; dar acest personal slujitoriu este rău plătit și îndatorit de a se îngriji el însuși cu pregătirea mâncărei lui, prin care perde mult timp și se găsește împedecat în datoriile slujbei. Feredee nu sânt nicidecum.

Odaea pentru operație lipsește cu totul. Asemene nu se află nici odăi separate.

Sală pentru făcut autopsia morților nu este, ba chear odaea, pentru ținerea lor nu-i potrivită. Fiindcă Institutul nu are Spițeria sa, Spitalul ie leacurile de la un spițeriu din politie ce le dă cu 50 scădere la 100 din taxia austriană.

Bucătăria-i mică și întunecoasă.

Eșitorile sânt departe de sale și din lipsa canalurilor cât se poate de puturoase. Depărtarea lor de sale și nevoea bolnavilor de a merge la dânsele prin coridorul sus însemnat, li pricinuește acestora, mai ales earna, adeseori răceli simțitoare, giunghiuri, așa încât unii se bolnăvesc în spital mai rău decât era când au sosit. Diși sânt cumaruri prin odăi, dar acestea nu se pot da tuturor bolnavilor, căci atuncea putoarea ar fi nesuferită.

Monastirea fiind în ograda Spitalului, și deschisă publicului, este cu greu de a se păstra liniștea trebuincioasă.

Spitalul este supt administrația Epitropiei orânduită de Domnul Stăpânitoriu, și are pentru tratația bolnavilor în secția boalelor interne un medic primariu, un medic asistent și un ipodoftor, iară în secția boalelor externe un hirurg primariu și un ipohirurg. Pentru lucrările canțeleriei Epitropiei, pentru intendanța casei și pentru slujba ogrăzei sânt mai mulți amploiați, scriitori, slujbași a casei; asistentul secției de sus este totodată însărcinat și cu primirea bolnavilor din partea Epitropiei. De câte ori sânt paturi vacante, fieșcare bolnav, de orice nație sau religie, este îndată priimit și căutat cu toată luareaminte, fără nici o plată. În prescrierea leacurilor medicii au dritul de a orândui și medicamentele cele mai scumpe. Mâncarea bolnavilor este bună și se dă în feliurite porții potrivite orânduirei medicilor.

Atât Epitropia cât și doctorii privighează cu scumpătate ca tot Institutul să fie ținut cât se poate de curat.

În cursul anului se tratează până la 1500 bolnavi. Mortalitatea în anii din urmă este opt la sută. Morții se îngroapă afară din oraș, în ținterimul menit spre aceasta, la Moara de vânt.

Nevoea de a se zidi alt spital.

Nevoea de a se face un Spital mai mare și mai bun decât acest de față se vede chear din descrierea celui de astăzi, care are cusururile următoare:

1. Localul diși au fost bun în timpul când s-au urzit Spitalul, căci atuncea era de o parte de centru orașului, acum înse se găsește împresurat de multe binale vecinate, de o piață mârșavă și gunoioasă, precum și de ulița din dos care niciodată nu este uscată, dar oricând foarte puturoasă. Pe lângă aceste, mie mi se pare, că acest loc este și mlăștinos, pentru că apele se scurg din deal, amestecându-se cu feliuritele mârșăvii a uliților, nu pot almintrelea decât a preface și cel mai bun loc în mlaștină […]”

Sursa: Biblioteca Digitală Națională a României

Gheorghe Asachi, Itineraru sau Călăuzul la Pion, Iași, 1840

tableau-de-lhistoire-moldavedochia-si-traian-1840„Dochia și Traian dupre zicerile populare a românilor cu Itinerarul muntelui Pionul de Aga G. Asachi, mădular a mai multor academii. Eșii. La Institutul Albinei. 1840.

Ceahlăul. Aceeași stampă apare și în revista Icoana Lumei (Iași, 1840)

Ceahlăul. Aceeași stampă apare și în revista Icoana Lumei (Iași, 1840)

itineraru-sau-calauzul-la-pion-1Itineraru sau Călăuzul la Pion.

Vrând a întreprinde călătoria la acest munte, neapărat este a fi însoțit de lăcuitori de munte numiți Plăeși seau Vânători de Alpi, oameni de soiu frumos, purtând strae antice precum se înfățoșază de colona Traiană la Roma. Acești oameni sânt îndresneți, neobosiți, ageri la minte și voioși. Asemene escortă se poate căpăta prin mijlocirea dregătoriilor locale sau prin proprietarii învecinați.

Locurile purcederei sânt Târgul Pietrei sau al Neamțului. De la această dintâiu politie, așezată pe malul stâng al Bistriței, și care este depozitul negoțului lemnelor de durat, duc doă drumuri la Pion. Unul numai pentru pedestri și cai de sercinale, merge de-a lungul riului, și nu îmfățoșază decât numai o cărare având despre o parte stânci, iară despre alta adâncurile Bistriței. Ferul cailor, călcând timp îndelungat, au săpat acolo un fel de scări pentru care acel drum se numește Scăricica. Aceasta este obicinuita trecere a călugărilor, a păstorilor și a oamenilor de la munte, carii se coboară în șes spre a-și cumpăra cele trebuincioase. În această parte se află Mânăstirea Bistrița […]

itineraru-sau-calauzul-la-pion-2Din anul 1835, când Pre Înălțatul Domn, s-au suit pe acest munte, săhastrii au sepat oarecare cărări, ce să pot pe alocure încă și acum întrebuința. Aice se părăsesc umbrile cele plăcute a bradului spre a se cățăra pe niște stânci unde nu cresc alta decât fragi și un feliu de pomușoară numită Afine. Suind pe la sgheabul numit al Gardurilor, după o mergire de un ceas, călătoriul agiunge pe culmea muntelui preste care să întinde un podiș de 2000 având în cea mai mare a sa lărgime 600 stânjini. Pământul este coperit de mușchiu elastic, carile s-acufundă sub pasul omului și mai ales a calului. La celalant capăt al culmei se înalță măgura numită Țiclăul, care este foarte greu de suit, și care are în vârf un tăpcean numai de câțiva stânjini unde se află înălțată o cruce și o toacă. Deosebit de această măgură se înalță alăture, în formă de turn, Panaghia, o stâncă de bazalt, care, samănă urzită de o singură vărsătură vulcanică.

În cursul unei zile sănine, lipsite de aburi și de nouri, vederea este de aice frumoasă mai presus de toată descrierea. Din partea Transilvaniei

itineraru-sau-calauzul-la-pion-3se descopăr nenumărate vârfuri de munți albastrie învăliți în neguri și îmfățoșind icoana unei mări tulburate și a undelor sale celor legănate. La poalile muntelui despre răsărit se vede Bistrița șerpind pintre codrii negri, pe a căria maluri sânt sămănate mănăstiri și sate, în o depărtare întinsă se zeresc gene prelungite de aburi albii, și acele sânt cursul apelor Moldovei și a Siretului. Noi nu vom întreprinde sarcina cea grea a descrie răsăritul și apusul soarelui: condeiul cel mai maestru nu este în stare a zugrăvi cu nemerire această sțenă măreață, care îmfățoșază armonia cea minunată și totputernicia Ziditoriului! […]”

Sursa: fotocopii de la Biblioteca Academiei Române – filiala Iași

Despre raporturile religioase dintre românii și sârbii din Banat (1846)

Articol din Curierul român, nr. 88 din 16 noiembrie 1846, București

Articol din Curierul român, nr. 88 din 16 noiembrie 1846, București (preluat din Gazeta de Transilvania)

„Frățasca dragoste a sârbilor cu românii în unele ținuturi pe unde lăcuiesc împreună

În primăvara trecută, am călătorit prin mărginașele sate a măritelor regementuri nemțesc și iliricesc de Bănat, unde nu puțină mângăere îmi pricinui sufletului, văzând cinstita preoțime în stare mai favorabilă, decât miserabila stare a preoțimei provințiale, mai vârtos starea învățătorilor și a școalelor poate că numai în luminata Germanie va corespunde acestora; prunci și fetițe cu sutele merg la școală, cum iarna așa și vara. – Românii cu toată dreptatea pot zice, că fac jumătate din lăcuitorii multor ținuturi, dar dreptul lor național în privința religiei e de văierat acolo unde sânt amestecați cu sârbii, după cum voiu să aduc înainte această următoare întâmplare:

Am sosit în satul D. abătându-mă la casa de oaspeți. Fiind tocma în acea zi sărbătoare auziiu sunetul clopotelor chiemând pe credincioși la rugăciune, alergaiu și eu spre rugă, și ajungând tocma sub cetirea apostolului mă retrăsăiu spre a nu turbura liniștea și mă suiiu în horul bisericii; erau mulțime de credincioși adunați, dintre carii partea cea mai mare erau români, i-am cunoscut pe fizionomie și pe portul național. De mirare îmi fu că sfânta slujbă era slovenește, așteptam cu nespusă sete sufletească cetirea evangheliei și predicația, care negreșit gândeam, că vor să fie în limba poporului precumpănitoriu, dară mă înșelaiu în nedejde-m, că nici un Doamne miluiește românește nu auziiu, îndată îmi adusăiu aminte de zicerea S. Scri, vai de acea oaie (sufletească) ce nu cunoaște glasul păstoriului său; că deacă sârbul nu înțelege pe preotul său, cu cât mai puțin românul, care nici limba populară a sârbilor nu o înțelege, va trage vreun folos din predicația slovană.

Acum după ce să săvârși liturghia, plecaiu iarăși cătră cvartiru-mi, și însoțindu-mă un sătean îl întrebaiu:

Eu. Prietene ce ești dumneata, român au sârb?

Curierul romanSăt. Eu sânt român.
Eu. Sânteți mulți români?
Săt. Trei părți de români și una de sârbi.
Eu. Apoi nu să slujește la noi în biserică românește.
Săt. Nu, că cei puțini sârbi nu lasă, și stăpânirea bisericească le părtinește.
Eu. Cum poate fi aceasta, că eu foarte bine cunosc pe domnul episcop, prea-osfinția sa nu face deosebire între naționalități, ba încă văzuiu în S.M., unde iarăși sânt români cu sârbii amestecați, și acei români neauzind în biserică slujba românească fără cuviință își propuseră să treacă la unire [Biserica Greco-Catolică]; auzind aceasta D. episcop, îndată îi retrasă pe mulți, poruncind asupru protopopului, ca și românește să se slujească în biserică.
Săt. O Doamne miluiești-ne și pre noi să auzim și noi în biserică ceva românește și pruncii noștrii în școală încă să învețe românește mai vârtos catihizisul, că deacă îi întrebăm, ce au învățat la școală, ne răspund că sârbește; dară ce înțelegi? răspundu cu nimic. Eu de multe ori zic către sârbi, pentru ce nu lasă și nuoă dreptul să fie și românește în biserică, dară dânșii ne răspund: Nașă mitropolit, nașă vlădica, nașă prota, nașă staroș popca, pacă znașă ioște vlașce, nașae privilegia.
(Va urma)”

Sursa: Biblioteca Digitală BCU Cluj

Post Navigation