Mihai Viteazul îl despăgubește pe Antonie Grama, pe care-l prădase pe nedrept (Gura Teleajenului, 26 sept. 1600)

„† Din mila lui Dumnezeu, Io Mihail voievod și domn a toată Țara Românească și al Ardealului și al Țării Moldovei. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele jupanului Antonie Grama și cu fiii săi, câți Dumnezeu îi va lăsa, ca să-i fie satele anume Floceștii de pe Săbar și Budenii de pe Câlniște și Hăreștii și Scroviștea și Curta din județul Vlașca, toate, cu toate hotarele și de peste tot locul din hotar până în hotar.

Pentru că aceste sate și ocine mai sus-scrise le-am cumpărat domnia mea de la megiașii care au avut dedină de la moșii lor, însă cu aspri drepți gata din vistieria domniei mele și fără nici o silă, ci s-au vândut ei de a lor bunăvoie.

Iar apoi, domnia mea, când am intrat și am luat domnia mea Țara Ardealului, domnia mea m-am mâniat pe Antonie Grama cu multă urgie, pentru o pâră ce au pârât guri, limbi mincinoase către domnia mea și am închis domnia mea pe Antonie în turnul cetății Brașovului și am prădat domnia mea, de i-am luat toată marfa lui, hainele și ferecăturile și aspri gata și tot ce a avut, de l-am adus în sărăcie.

Iar apoi, am înțeles domnia mea și am aflat că l-am prădat fără dreptate și cu nimic vinovat și a fost om drept. Și m-am temut domnia mea pentru blestemul lui și al fiilor lui, pentru multa sărăcie ce i-am făcut domnia mea. Și am căutat domnia mea să întorc paguba și prădarea lui.

Însă marfa lui și ferecăturile ce am luat domnia mea de la el nu am avut de unde să le întorc, pentru că fuseseră împărțite și risipite și nimic nu s-a găsit din averile lui.

Iar apoi, când am fost domnia mea cu oștile la Gura Teleajănului să fac luptă cu leșii și moldovenii și tătari cu turci, domnia mea am dat și am miluit pe Antonie Grama cu aceste mai sus-scrise sate, ca să plătesc domnia mea paguba lui, ca să nu am domnia mea blestem, nici fiul domniei mele, Io Necolai voievod , ci am dat domnia mea cu toată voia inimii domniei mele aceste mai sus scrise sate, ca să-i fie ohabă și dedină lui și fiilor și nepoților și strănepoților săi.

Deci am făcut domnia mea această carte să fie la mâna lui. Iar dacă va da milostivul Dumnezeu să calc pe vrăjmașii noștri sub picioarele domniei mele, domnia mea îi voi face și hrisovul domniei mele pe aceste sate mai sus-zise, ca să nu aibă clintire de nimeni în urma domniei mele, ci să aibă pace de către toți. Și altfel să nu fie, după porunca domniei mele.

Și ispravnic însăși spusa domniei mele.
Și eu, Drăghici logofătul, am scris la Gura Teleajănului luna septembrie 26 zile, în anul 7108.
† Io Mihail voievod, din mila lui Dumnezeu, domn.”

Sursa traducerii: Documenta Romaniae Historica, seria B. Țara Românească, vol. XI (1593-1600), București, 1975 (pe Dacoromanica. Biblioteca Digitală a Bucureștilor)
Sursa imaginii: Arhiva Medievală a României

Victoria lui Gerontius, comandantul trupelor romane din Tomis, împotriva vizigoților (cca. 386)

Zosimos, Istorie contemporană

„XL. Este un oraș în Sciția tracă cu numele Tomis. Comandantul soldaților aflați în el era Gerontius, bărbat destoinic, de o forță fizică excepțională și apt pentru orice ispravă de război. În afara acestui oraș fuseseră așezați de împărat barbarii cei mai valoroși, înalți de statură și întrecând cu mult prin vitejie pe ceilalți. Aceștia erau aprovizionați mai bine decât soldații (romani) și primeau de la împărat și alte daruri. Cu toate acestea ei nu se gândeau să răsplătească cinstea ce li se dădea prin bunăvoință, ci nesocoteau comandantul și disprețuiau soldații. Văzând această purtare a lor și că plănuiesc ceva împotriva orașului și vor să stârnească tulburări, Gerontius se hotărî să pedepsească insolența și abuzurile barbarilor și împărtăși planul celor mai pricepuți dintre soldații săi. Observând însă că ei șovăiesc din cauza fricii și că se tem până și de mișcările barbarilor, luă armele și împreună cu un număr redus de însoțitori, se hotărî să se împotrivească întregii mulțimi a barbarilor; el deschise porțile și înaintă, în timp ce soldații încă mai dormeau sau stăteau împietriți de frică sau alergau pe ziduri și priveau la cele ce se întâmplă. Barbarii începură să râdă de nebunia lui Gerontius și, crezând că omul și-a pus în gând să moară, trimiseră contra lui pe cei mai voinici dintre ei. Acela însă apucă de îndată scutul și încăierându-se cu primul  care-l atacă se luptă vitejește, până ce unul din însoțitorii săi, văzându-i încleștați, tăie cu paloșul umărul barbarului și-l doborî de pe cal. În timp ce barbarii priveau cu uimire vitejia și îndrăzneala sa, Gerontius se îndreptă contra altor dușmani. Văzând ceea ce făcea comandantul lor, cei de pe ziduri își aduseră aminte de numele lor de romani, năvăliră afară din oraș, atacară pe barbarii îngroziți și-i măcelăriră. Cei care scăpară se refugiară într-o clădire a creștinilor cu drept de azil. Gerontius, care liberase Sciția de primejdia ce o pândea și învinsese pe barbarii care atacau prin deosebita sa vitejie și măreție de suflet, se aștepta acum să-și primească răsplata de la împărat. Dar, în loc de aceasta, Theodosius, foarte indignat că au fost omorâți barbari pe care el îi cinstise atât de mult, chiar dacă făcuseră rău statului, puse să-l prindă îndată pe Gerontius și-i ceru socoteală pentru că luptase apărând cauza romanilor. Când Gerontius dădu pe față răzvrătirea lor împotriva romanilor și relată jafurile comise de ei și omorârea barbarilor, împăratul nu dădu nicio atenție spuselor lui, ci stărui să-i afirme că el a căutat să-i înlăture nu în interesul obștesc, ci din dorința de a pune mâna pe darurile ce li le dăduse împăratul, spre a nu fi dovedit (de ei) că și le-a însușit. Gerontius însă spuse că după uciderea lor el a trimis și acele daruri tezaurului (ele constau din coliere de aur, ce le fusese dăruite de împărat spre a se împodobi cu ele); și numai cu multă greutate putu să scape de primejdia ce-l amenința, împărțind întreaga sa avere eunucilor. Astfel fu răsplătit Gerontius pentru devotamentul său față de statul roman.”

Sursa traducerii: Fontes Historiae Dacoromanae/Izvoarele istoriei României. vol. II. De la anul 300 până la anul 1000, București, 1970 (pe Dacoromanica. Biblioteca digitală a Bucureștilor).
Sursă imagini: Zosimi Comitis Ex Advocato Fisci Historia Nova, Cizae, 1679.

Nicolae Chiparissa, Descrierea luptelor lui Mihai Racoviță cu austriecii în 1716-1717

Pag. 253

„Istorisirea celor întâmplate în Moldova la anul 1716, în a treia domnie a prea Înaltului, prea Strălucitului și păzitului de Dumnezeu Domn și Hegemon a toată Moldovlahia, Domnul Domn, Ioan Mihail Racoviță Voevod

În anul mântuirei 1716, fiind răsboiu între turci și germani, germanii au fost fericiți cucerind și cetatea numită Temeșvar. Carii pentru această victorie îngâmfându-se, se purtau vrăjmășește nu numai contra turcilor, dar și contra creștinilor, supușii lor.

Și mai întâi făcând năvală în Valahia, pe Hegemonul și Domnitorul ei, Domnul Necolai Mavrocordat, l-au răpit cu toată casa și l-au dus în Ardeal. După aceea s-au pus să încerce și Moldova […]

Pag. 256

Îndată ce a luat știința Domnul, a încălecat cu câți se aflau în curte și întâlnind pe germani bătându-se cu ei a scăpat din mâinile lor (acolo s-au ucis patru ițoglani ce erau lângă el) și s-au dus la mănăstirea numită Cetățuia, ce este pe vârful unui deal, departe de Iași ca la jumătate de oră și s-a dus și s-a închis acolo până să se adune armatele, cari erau atunci împrăștiete. Iar nemții lăsând Iașul a urmărit pe Domn până la zisa mănăstire, unde încunjurându-l aruncau cu puștile ca să se predea, iar înălțimea sa Hegemonul mai înainte a fost trimis la Bugeag ca să vie tatarii, cu porunca marei împărății, spre paza Moldovei. Carii și aceia au fost ajuns lângă Iași, la mănăstirea lui Aron Vodă, trimițând Domnul știința tătarilor să sosească mai curând, au ajuns după două ore. Iar germanii văzând pe tătari venind contra lor, lăsând mănăstirea s-au pogorât la câmp. Iar tătarii după obiceiul lor strigând Allah! Allah! a încunjurat pe germani. Atunci prea Înălțatul Domn împreună cu cei de pe lângă el ieșind din mănăstire, și luând cu el și pe soldații cei adunați (carii împrăștieți fiind s-a adunat atunci), a alergat asupra germanilor. Și a început răsboiul la 10 ore și a ținut până la 5 ore din noapte; iar întârzierea răsboiului a fost până a sosit seimenii și vânătorii Domnului. Nemții tăeți și împușcați zăceau morți, câți din ei au rămas vii, negăsind drum să fugă, au căzut într-o râpă unul asupra altuia și câți nu s-au ucis s-au prins vii. De abea au scăpat 20 și au fugit și aceștia răniți, și s-au dus la Brașov, referind generalului minunile și victoria Domnului. Așa s-au nimicit adunătura acestor oameni înrăutățiți, carii schingiueau Țara Moldovei fără ca să le fie vinovată și să li dea pricină de răutate, și și-au luat resplata lor cuvenită; că fără drept, numai din nesațul generalului s-au purtat crâncen contra creștinilor […]

Iar prea Înălțatul Domn a ordonat să se adune trupurile germanilor morți într-un loc; și aruncând de-asupra lor pământ a făcut movilă, adică grămada mare, care este în drumul Constantinopolului, în fața locului unde a fost răsboiul, și a făcut cerdac minunat cu cruce de piatră și cu inscripție spre nemuritoare aducere aminte a faptului.”

Sursa traducerii: Constantin Erbiceanu, Cronicarii greci carii au scris despre români în epoca fanariotă, București, 1888 (pe Dacoromanica. Biblioteca Digitală a Bucureștilor).
Sursă imagini: Emile Legrand, Epistolaire Grec; Ou, Recueil de Lettres Adressees Pour La Plupart a Chrysanthe Notaras, Paris, 1888.