Tipărituri vechi

românești sau despre români

Archive for the tag “Versuri”

Comedie pastorală (Ardeal, circa 1780)

Franz Josef Sulzer, Istoria Daciei Transalpine, vol. III, Viena, 1782

„Tot atât de frumoasă ca gen și, pentru că exprimă în modul cel mai natural moravurile și forma de gândire și oratorică a românilor (der Walachen), mai instructivă decât precedenta, este după părerea mea următoarea poezie comică cântată, prezentată la o nuntă săsească. Eu, de altfel, la arta poetică comică a românilor nu am nimic de completat și, ca să fac pe placul iubitorilor de limbi străine și de poezii,

voi intercala câteva pasaje, căci în ceea ce privește adevăratele lor comedii, ale curților boierești ale lor, deja le-am redat sus.

Această poezie este ieșită din pana unui român cu numele de M(icule?) și are ca personaje mirele, un cioban român și prietenii lui ca oaspeți.

Un cioban apare pe scenă și cântă:

Fraților din codru verde,
Vreme ca să nu se piardă
Cu șezutu tot în soare
Unde curu mai mă doare
Scoală-te, hei, măi urâte,
Ie-ți curelele și siechie.

Măi fârtate Lupule,
Vin’, zi cu cimpoaiele,
Zi – că te-oi lovi cu bățu!
Iaca și Martinu Hoțu
Cu Șerban din București
Și județu din Zernești.
Haidați toții dimpreună
Să fim azi cu voie bună!

Iaca Sgranciul cel lăudat
Astăzi că s-au însurat
Cu o fată drăgăstoasă
Și din inimă frumoasă,
Bucura din Poale lungă,
Mare frate, să s-ajungă.

Dară bucucele bune
Și nainte ce s-or pune
Niște verze cu șafran
Mămăligă cu herean,
Cartaboși afumate
Și redichi fripț cu ceape
Niște pulpe din berbeci
Mazer încă fiert cu vreci;
Dar Herilco din Secele?
Frate ce să bagi în piele.
Lăutari acei din vamă;
Dară fete făr’ de samă,
La acest lucru lăudat
Ei pe loc că s-au sculat
Și la nuntă au intrat
Mirelui s-au închinat.

Acum vine mirele și spune:

Pace bună în această casă!
Ședeț fraților la masă
Să-ți trăiască, și mireasă
Zile multe să trăiască.

ș.a.m.d. unde mai prezintă pe Oprea din Udvarhei și încă o jumătate de duzină de rivali, pe care i-a învins pe toți prin cucerirea și stăpânirea (păstrarea) logodnicei sale și dându-și frâu liber acestei bucurii cu atâta lipsă de măsură, încât în timpul săriturilor sale se apropie de soba deschisă a camerei și își pârlește cojocul.

După aceasta apare un alt cioban care cu o voce de discant sau tenor povestește celorlalți că Radul, camaradul lor, s-a logodit deja cu frumoasa Ilinca (Elena). Trebuie să redau ultimele șase versuri ale povestirii, în care se cântă lauda Ilincăi:

Numai părul e cam crețe,
Dinții sânt din tinerețe,
Albișor și albișor,
Stau ca stâlpii la stobor.
Ce să-ț spui, măi frate Stan,
Are o glugă plin’ de bani.

În momentul acesta, Drăguș, un adorator ascuns al Ilincăi, nu se mai poate reține și cântă plin de supărare și de invidie cu o voce de bas:

Pu! fut maicii noroc în cur.
Eu când durmeam,
Radu ședea tot împrejur
Și au tot păzit
Și cu ghiri n-au nimerit
Aferim!
Dară noi va să perim,
El ar trăi ca un domn.
Dară eu ca un becisnic de om.
O, ce noroc!
Futu-ț în cur Pintoc.

Corul prietenilor îl liniștește pe Drăguș prin amintirea mâncărilor bune pe care le au în față și pe care le mănâncă, căci aici sânt: cozonac, o gâscă proaspătă, lămâi din București, vin din Cernătești și cârnați umpluți cu muștie, aceasta înseamnă cartaboși umpluți cu muște, iar prin muște ei înțeleg stafidele mici. Iar la sfârșitul corului urmează mulțumirea adusă mirilor cu cuvintele:

Închină frate, să trăiască
Să nu lipsască foc și iască
Mirului și la mirească
Ca să umple toată casa
Cu coconi de cei frumoș
Și cu fete de folos;
Că bine ne-au ospătat,
Mirele să fi lăudat!

Sânt deja prea multe exemple aici, altfel aș fi adăugat la ultima așa numitul final, care este tot în această atmosferă și tot așa de natural scris.”

Sursa traducerii din germană și a transliterării din română cu caractere gotice: Lucian Drimba, Occisio Gregorii in Moldavia Vodae, Cluj, 1983
Sursa imaginilor: Sursa imaginilor: Franz Josef Sulzer, Geschichte des transalpinischen Daciens, das ist: der Walachey, Moldau und Bessarabiens, vol. III, Viena, 1782

Anunțuri

Pentru neînplinirea, sau rea întrebuințare întru slujba obștească (Iași, 1826)

„Partea întâiu și a dooa a Condicii criminalicești, ce s-au alcătuit pentru multa feliurime a faptelor criminalicești. Dată în tipariu în zilele prealuminatului domn, Ioann Sandul Sturza voevod și a preaosfințitului arhiepiscop și mitropolit al Moldaviei, chiriu chir Veniamin. În tipograf(ia) S(fintei) M(itropolii) în Iași. Anii de la Hristos 1826.

 

Stihuri asupra peceții preaînălțatului și binecredinciosului domnului nostru, Ioan Sandul Sturza voevod domn Țării Moldaviei:

Bourul ce în pecete s-au însemnat,
Domnului Ioan Sturza,
I s-au încredințat.
Sabia și buzduganul,
Ce deasupra să ivesc,
Domn Țării Moldaviei îl adeveresc.

Cap al șaselea. Pentru neînplinirea, sau rea întrebuințare întru slujba obștească

200.

Cel ce va fi rânduit, din poruncă spre a săvârși vreo slujbă, și va păși preste istrucțiile și poruncile, ce au luat, abătându-să înprotivă la alte urmări, să supune vinovăției, și va întra supt judecată, și după înprejurare, și

mărimea vinovăției va lua și căzuta pedeapsă cu înplinire a pagubilor pricinuite, și cu globire [amendă] la cutia milelor. Iar nefiind în stare a plăti globire, să va certa cu bătae.

201.

Daca căpitanii de margine, ocolașii, căpitanii târgurilor, vor ascunde adevărul, dovedindu-să tacririurile lor [procese-verbale], de mincinoasă, și înprotiva mărturisirilor, celor făcute la fața locului, ori dacă pre cei nevinovați, îi vor arăta ca pre niște vinovați, atuncea să vor supune pedepsii taftopathii (adecă acea, ce ar fi pătimit pârâtul, dacă s-ar fi dovedit vinovat), sau să vor veghea, pentru că n-au urmat cercetarea cu amăruntul, plătind și cheltuiala, și pierderea de vreme a celui, ce cu strâmbătate s-au tras la judecată. Asemenea și vorniceii satelor de să vor lenevi întru căzuta privighiare după 11, vor cădea supt pedeapsa, certându-să cu bătae la isprăvnicie.

202.

Persoanele mai sus arătate, cum și namesnicii, sau alți zaptcii pre la ocoale, nu iaste ertat să iae vreo globire în fapte criminalicești, iară dacă să vor dovedi, că au luat ceva, să întoarcă

îndoit acelea ce au luat.

203.

Dregătorii, ce să vor lenevi spre a avea căzuta privighiare, pentru vinovații, ce sânt supt închisoare, și din nepurtarea de grijă vor scăpa, sau să vor dovedi, că luând mită le-au dat drumul, vor cădea întru vinovăție, și supt judecată, și vor fi îndatoriți, ori a afla, și a-i da de față pre vinovați, sau vor plăti pagubile. Iar dacă prin mijlocirea grosarilor [temniceri] vor scăpa vinovații, atuncea grosarii aceia vor cădea supt pedeapsa temniții, în vreme hotărâtă după înprejurările pricinilor.

204.

Mita ce să va dovedi luată, în asemenea pricini, îndoit înplinindu-să, să se dee la cutia milelor, de nu vor fi păgubași ca să facă cerere.”

Sursa: Biblioteca Digitală BCU Cluj

Cântec despre dare (trad. de Vicențiu Babeș în 1847)

amicul-poporului-1„Budapesta în 12/24 Avgust (Gustu) 1848, Numărul 12.
Esă în toată Joia

AMICULU POPORULUI
Se dă prin Comisia centrală din Pesta

Domnule Redactoriu!

Aice-ți trămit doă versuri românite, amândoă pentru popor și despre popor; unul – cel dintâiu – încă din lumea veche, când țerani era iobagi, subpuși tuturor greomântelor și despoiați mai de toate drepturile cetățenești; – al doile din lumea noă reformată, când poporul este aceia ce se cuvine să fiă, este toate, este țeara însuși. Ceva contrast cumplit între timpul varvariei trăntite și între timpul libertatei de astăzi; ceva duioasă aducere aminte de ticăloșia și mișelitatea trecută, și – ceva întipuire chiară a dreptatei și a cuviinței astăzi stăpânite și simțite. – Amândoe aceste cântece sânt scoase din limba magiară, și anume cel dintâiu este urmat după cântul popular magiar, întitulat ádo-dal […]

Dat-am în Pest la 10 August 1848.
Concetățianul Babeșiu

Cântec despre dare (porție)

Nu am pâne, nici de sare,
De-au dus toate darea mare,
Darea mare, ce m-apasă
Cât și sufletu-mi mai easă.

Când n-am bani să plătesc darea,
Nu ajut’atunci văitarea,
Nu mulțimea, ce amar plânge,
Că domnia reu mă strânge.

amicul-poporului-2Vine judele cu carul,
Duce toate ‘mi las amarul.
Duce-mi patul și buhaiul
Duce-mi masa și mălaiul!

Nu-i în țară nici dreptate,
Nici vr-o frică de păcate!
Eu fac drumuri și punți grele,
Și-nsumi vama dau la ele!

Eu s’silit a da cătane,
Lor nutreț, lăcaș și haine,
Ca domnimea s-o pândească
Ș’npotrivă-mi s-o-ntărească!

Mulți zburați lenoși în țară
Când vreu dorm, când vreu se cară,
Când vreu beu, când vreu mănâncă,
Că-i nutrește a mea brâncă!

Eu mă frâng, asud cu sânge
Cât de milă-mi câmpul plânge,
Lucru fără reposare,
Totuși n-am nici de mâncare.

Și uscata-mi bucătură
Suspinând o bag în gură,
Că-i cu lacrămi frământată,
Și-i cu lacrăme sărată!

Mi-aș da prunci să învețe
Până ce-s în tânărețe,
Dar nu-i mod cu straița goală
Și mai fără nici o țiolă.

Nu-mi e mamă astă țară,
Ci măștione prea amară
Fă, o Doamne! strămutare,
Fă cum știi, și-mi dă scăpare!

Boerime, fă dreptate,
Deacă crezi în zeitate,
Șterge crunta șerbitate,
Ca treimea să-ți ajute!!!

Scriet în Arad la 8 Maiu 1847.”

Sursa: Biblioteca Digitală Transsilvanica

Post Navigation