Tipărituri vechi

românești sau despre români

Archive for the tag “Carte străină”

Opinia lui Johann Christian von Engel despre Mihai Viteazul (Buda, 1830)

zaharia-carcalechi-biblioteca-romaneasca-1830„Bibliotecă romanească, sau Adunări de multe lucruri folositoare, întocmită în 12 părți, întâia oară tălmăcită de prea învățați bărbați, și tipărită pentru neamul romanesc prin Zaharie Carcalechi, izvoditoriul acestei biblioteci. Partea IV. Cu închipuirea prințipului Stefan celui Mare. La Buda. În Crăiasca Tipografiei a Universitatei Ungariei. 1830.

vestitele-fapte-si-perirea-lui-mihai-viteazul

Din articolul lui Damaschin Bojincă, Vestitele fapte și perirea lui Mihai Viteazul

Istoricul Hristian Enghel așa grăește despre Mihai în Istoria Țării Românești fața 268: Lăsând noi inscripțiile mormântului lui Mihai la o parte, mai bucuros vream să răsfirăm, și să preserăm flori, pre mormântul acestui Prințip Românesc, care interes istoricesc de lume minunat cuprinde în sine. Acesta mai cu putere au ajutat spre abaterea varvarilor de cătră celelalte părți creștinești ale Europei. De ar fi întimpinat acest bărbat mai faină creștere în tinerețele sale, și de nu s-ar fi născut în timpul așa feliu de stări înprejur grele și turburoase; de n-ar fi avut de lucru cu Basta, cu Batori, și cu Moghila, ar fi făcut minuni în lume, și s-ar fi asemănat cu Temistocles și cu Ioan Huniadi. Istoria lui cu mare plăcere am lucrat-o, pentru că aceasta m-au ușurat inima, cea scârbită despre alte istorii varvare și nenorocoase a Țării Românești, și a Moldaviei. El au fost român curat, și au dat adeverire cum că Pronia cerească arată în toate neamurile și linbele măestria și puterile sale. De ar fi ținut stăpânirea lui mai mult, s-ar fi făcut țările cele de pe marginea // Dunării minunate de toată lumea, și nenfrânte de putere omenească. Însă în a 43-lea an a vieții sale fu tirănește smult prin silitoare putere din cursul vieții; urmările începutelor lui fapte se înpedecară, și se stinseră în săcul cuprins a timpurilor. Țara Românească și Moldavia și acum se află în stare ticăloasă; ca mai nainte de acesta, însă datorința Istoriei fie de-a pururea a păstra aducerea aminte despre acest Bărbat, și a proroci lauda lui. Lucrul Istoriei fie de a ținea putința naintea ochilor, și de a deștepta adeveritoarea părere, cum că frumoasele acele țeri oarecând vor înflori, și se va mângăia omenirea cu dânsele.”

Sursa: Biblioteca Digitală Națională a României

Fragmentul original din lucrarea lui Johann Christian von Engel despre istoria Moldovei și Țării Românești, din seria Istoria imperiului ungar și a țărilor sale învecinate (1804)

Fragmentul original din lucrarea lui Johann Christian von Engel despre istoria Moldovei și a Țării Românești (1804)

Sursa: Johann Christian von Engel, Geschichte der Moldau und Walachey, Halle, 1804

Victoria lui Gerontius, comandantul trupelor romane din Tomis, împotriva vizigoților (cca. 386)

Zosimos, Istorie contemporană

Zosimos, Istorie contemporană

Zosimos 1Zosimos 2„XL. Este un oraș în Sciția tracă cu numele Tomis. Comandantul soldaților aflați în el era Gerontius, bărbat destoinic, de o forță fizică excepțională și apt pentru orice ispravă de război. În afara acestui oraș fuseseră așezați de împărat barbarii cei mai valoroși, înalți de statură și întrecând cu mult prin vitejie pe ceilalți. Aceștia erau aprovizionați mai bine decât soldații (romani) și primeau de la împărat și alte daruri. Cu toate acestea ei nu se gândeau să răsplătească cinstea ce li se dădea prin bunăvoință, ci nesocoteau comandantul și disprețuiau soldații. Văzând această purtare a lor și că plănuiesc ceva împotriva orașului și vor să stârnească tulburări, Gerontius se hotărî să pedepsească insolența și abuzurile barbarilor și împărtăși planul celor mai pricepuți dintre soldații săi. Observând însă că ei șovăiesc din cauza fricii și că se tem până și de mișcările barbarilor, luă armele și împreună cu un număr redus de însoțitori, se hotărî să se împotrivească întregii mulțimi a barbarilor; el deschise porțile și înaintă, în timp ce soldații încă mai dormeau sau stăteau împietriți de frică sau alergau pe ziduri și priveau la cele ce se întâmplă. Barbarii începură să râdă de nebunia lui Gerontius și, crezând că omul și-a pus în gând să moară, trimiseră contra lui pe cei mai voinici dintre ei. Acela însă apucă de îndată scutul și încăierându-se cu primul  care-l atacă se luptă vitejește, până ce unul din însoțitorii săi, văzându-i încleștați, tăie cu paloșul umărul barbarului și-l doborî de pe cal. În timp ce barbarii priveau cu uimire vitejia și îndrăzneala sa, Gerontius se îndreptă contra altor dușmani. Văzând ceea ce făcea comandantul lor, cei de pe ziduri își aduseră aminte de numele lor de romani, năvăliră afară din oraș, atacară pe barbarii îngroziți și-i măcelăriră. Cei care scăpară se refugiară într-o clădire a creștinilor cu drept de azil. Gerontius, care liberase Sciția de primejdia ce o pândea și învinsese pe barbarii care atacau prin deosebita sa vitejie și măreție de suflet, se aștepta acum să-și primească răsplata de la împărat. Dar, în loc de aceasta, Theodosius, foarte indignat că au fost omorâți barbari pe care el îi cinstise atât de mult, chiar dacă făcuseră rău statului, puse să-l prindă îndată pe Gerontius și-i ceru socoteală pentru că luptase apărând cauza romanilor. Când Gerontius dădu pe față răzvrătirea lor împotriva romanilor și relată jafurile comise de ei și omorârea barbarilor, împăratul nu dădu nicio atenție spuselor lui, ci stărui să-i afirme că el a căutat să-i înlăture nu în interesul obștesc, ci din dorința de a pune mâna pe darurile ce li le dăduse împăratul, spre a nu fi dovedit (de ei) că și le-a însușit. Gerontius însă spuse că după uciderea lor el a trimis și acele daruri tezaurului (ele constau din coliere de aur, ce le fusese dăruite de împărat spre a se împodobi cu ele); și numai cu multă greutate putu să scape de primejdia ce-l amenința, împărțind întreaga sa avere eunucilor. Astfel fu răsplătit Gerontius pentru devotamentul său față de statul roman.”

Sursa traducerii: Fontes Historiae Dacoromanae/Izvoarele istoriei României. vol. II. De la anul 300 până la anul 1000, București, 1970 (pe Dacoromanica. Biblioteca digitală a Bucureștilor).
Sursă imagini: Zosimi Comitis Ex Advocato Fisci Historia Nova, Cizae, 1679.

Nunta fiicei mari a lui Vasile Lupu (1645)

Happelii Historia moderna Europae, 1692Happelii, Historia moderna Europae 1„Căsătoria prințului Raziwill cu o prințesă de Moldova

Cu privire Raziwill îmi aduc aminte de însemnata căsătorie a acestuia, care, deși având loc la începutul istoriei noastre, anume în anul 1645, totuși trebuie istorisită aici.

După ce Alteța Sa Prințul Christof Raziwill din grația lui Dumnezeu Duce de Birza și de Dubinschi, Prinț al Imperiului și general în armata Lituaniei, după moartea întâiei sale soții, Principele umblând cu gândul să se însoare din nou, găsi cu cale să-și aleagă soție din cea mai de bun neam și mai de aproape rudenie, din casa domnească a Moldovei. Aici se găsea fata cea mai mare a Principelui Vasile, anume Maria, domniță cu mijloace mari, legături puternice și întinse, moravuri minunate și in summa cu toate acele prerogative, care atrag și farmecă asemenea personalități.

După ce se asigură de consimțământul mumei-sale, se duse și la regele Vladislav al Poloniei spre a-i cere învoirea, spre a nu fi bănuit că se încuscrește cu un principe străin, a cărui putere era sub ocrotirea turcească […]

Happelii, Historia moderna Europae 2La 5 Februarie avu loc nunta în biserica grecească, însă Voevodul nefiind de față, tatăl miresei nefiind admis la cununie după datina țării. Serviciul fu oficiat de Arhiepiscopul Kievului, anume Petru, cel mai înalt prelat din tot clerul Rusiei, născut din seminția Mohilorum, care domnise în Moldova, apoi însă prigonită de turci se retrase în Polonia. El este însă privit ca băștinaș de aici, și Mitropolitul îi cedase locul pentru oficierea slujbei.

Printre solii și trimișii altor națiuni se găsea cel din Polonia, din Brandenburg, din Curlanda, apoi trimisul lui Rakotzi din Transilvania, cel al Țării Românești și al Patriarhatului din Constantinopol, apoi diferiți senatori poloni, și mai mulți din Marele Ducat al Lituaniei.

Trei zile de-a rândul se primiră darurile. Întâia zi ale regelui, al potentaților străini și a trimisului senatului polon. A doua zi darurile Hospodarului sau Domn al Moldovei, ale clerului și ale altor boiari mari moldoveni. A treia și ultima zi delegațiile orașelor atât dinspre Transilvania, cât și din Moldova.

Masa de nuntă ce se-ntinse fu regească, în așa fel că nici un monarh n-ar fi avut să se roșească de ea. În afară de masa domnească, unde se găseau de toate în belșug pentru fiecare cum îi se cuvinea se mai orânduise ca și prin casele particulare fiecare oaspete să găsească toate ce le-ar putea dori. Chiar și cele de pe urmă slugi i se dăduse bani dinainte. Aceste desfătări ținură 12 zile într-una, cu toate plăcerile ce se pot închipui, și în tot timpul muzicanții turci, trimiși chiar de la Curtea Sultanului, cântară pentru înveselirea oaspeților.

Dar se alăturară și comedianții, scamatorii și acrobații, dansatorii pe săbii, și alții mulți de acest soi. Îți era dat să privești la multe lucruri hazlii, sărituri ciudate, jocuri de bărbați și femei turcești din care mulți erau circasieni. Clădiri diferite, castele, palate și corăbii făcute-ntr-adins și apoi luate cu asalt. Apoi monștri de tot felul. Oameni uriași luptându-se cu lei sau cu elefanți, sau purtând pieptoaie strașnice, pe care alții le sfărâmau pe burtă cu niște ciocane grozave. Se mai putea vedea și unul care, legănându-și de părul capului o piatră de moară, începu să joace cu ea și rotindu-se tot mai repede piatra se făcea aproape nevăzută. Danțatorii pe funii și saltatorii făceau și ei minuni.

Lângă Voevod se afla Vistiernicul. Fiecare comediant după ce-și făcuse isprăvile îngenunchea înaintea Voevodului, și-i sărută poalele, după datina țării, iar Voevodul le răsplătea deplin, în bani; la unii le dădea chiar haine de mătasă sau postavuri.

Mireasa princiară, mamă-sa, soția Hospodarului și nevestele tuturor boierilor de față, ședeau și ele la masă, însă singure și despărțite de bărbați, căci astfel e datina țării.”

Sursa traducerii: I. J. Caradja, 1645 Iași. Descrierea nunții domniței Maria a lui Vasile Vodă Lupu cu cneazul Radziwil, făcută de Everh Happelius, în Ioan Neculce. Buletinul Muzeului Municipal din Iași, fascicola 4, Iași, 1924 (pe Dacoromanica. Biblioteca Digitală a Bucureștilor).
Sursa imaginilor: Eberhard Werner Happel, Historia moderna Europae, oder eine historische Beschreibung des heutigen Europae, 1692.

Post Navigation