Tipărituri vechi

românești sau despre români

Archive for the tag “Carte străină”

Alexandre d’Hauterive, Moldova în 1785

Publicat la Paris în 1877

„Am deosebit până în prezent până la șapte soiuri de oameni în Moldova:
1. Boierii, care merg cu trăsura, în jilț, cu căruța și care par mândri față de popor, prevenitori cu oamenii de la Curte, afabili cu străinii și politicoși între ei.
2. Oamenii de la Curte, care merg călare; sunt boierii de treapta a doua. Primii merg cu trăsura de la dânșii până la Curte, iar la palat, ca și în casele lor cofrează, scriu, judecă, se îmbogățesc și se plictisesc. Ceilalți expun ostentativ, încălecați pe cai înzorzonați cu valtrapuri roșii sau galbene, argintate sau aurite, obrăznicia și înfumurarea stării lor, adăugate celor ale națiunii lor. Ar pune să fie bătuți cu bețe săracii de pe uliți, dacă nu s-ar scula în picioare când ar trece ei. Merg unii la alții să-și bea cafeaua, să-ți fumeze lulele și să pălăvrăgească asupra greutăților numirilor și destituirilor din importantele dregătorii de vistier, cămăraș, cupar, spătar, armaș, adică de fecior, mărunt funcționar, paharnic, purtător de spadă și ușier.
3. Negustorii greci, cu o înfățișare delicată, cu tonul dulceag, cu un aer șmecher, trăsături care exprimă foarte bine întocmai calitățile morale ale acestei oneste specii de corsari, ce profită de prostia semenilor lor și de nevoile străinilor, spre a-i jupui în felul cel mai politicos din lume.
4. Negustorii moldoveni, care vând cuie, scânduri, hârdaie, brânză, icre, cu un aer și maniere corespunzătoare mărfurilor ce le desfac.
5. Nemții, foarte buni lucrători, care s-ar îmbogăți cu toții, dacă n-ar fi de o prostie fără seamă, bețivi, obraznici, prea scumpi la vânzare și urâți de toată lumea.
6. Evreii, care sunt recunoscuți de departe după figura lor cea mai extraordinară, ce nu poate fi văzută în nicio altă țară din lume, cu capul în formă pătrată și creștet ascuțit la bărbie, acoperit de o cușmă de blană neagră din care atârnă în față două cozi de păr în toată lungimea lor, în timp ce la spate, capul le este ras și cărora o mică barbă la capătul bărbiei le dă aerul unor capre de Angora. În rest, datorează nemților de a nu fi cei mai mari hoțomani din țară și de a obține preferința pentru lucrările de // tâmplărie, costumele de haine, ceasornice, etc., pe care le fac de altfel mult mai puțin bine.
7. În sfârșit, poporul, umplând ulițele, care se aruncă cu fața în noroi de îndată ce vede de departe o blană sau un harnașament de cai, care-și îndepărtează pe ai săi, căruța și boii săi și pe care-i aruncă în șanț, dacă nu poate altfel.”

Sursa traducerii: Călători străini despre țările române, vol. X, partea I, București, 2000 (pe www.digibuc.ro)
Sursa foto: Biblioteca Digitală Națională

 

Anunțuri

Opinia lui Johann Christian von Engel despre Mihai Viteazul (Buda, 1830)

zaharia-carcalechi-biblioteca-romaneasca-1830„Bibliotecă romanească, sau Adunări de multe lucruri folositoare, întocmită în 12 părți, întâia oară tălmăcită de prea învățați bărbați, și tipărită pentru neamul romanesc prin Zaharie Carcalechi, izvoditoriul acestei biblioteci. Partea IV. Cu închipuirea prințipului Stefan celui Mare. La Buda. În Crăiasca Tipografiei a Universitatei Ungariei. 1830.

vestitele-fapte-si-perirea-lui-mihai-viteazul

Din articolul lui Damaschin Bojincă, Vestitele fapte și perirea lui Mihai Viteazul

Istoricul Hristian Enghel așa grăește despre Mihai în Istoria Țării Românești fața 268: Lăsând noi inscripțiile mormântului lui Mihai la o parte, mai bucuros vream să răsfirăm, și să preserăm flori, pre mormântul acestui Prințip Românesc, care interes istoricesc de lume minunat cuprinde în sine. Acesta mai cu putere au ajutat spre abaterea varvarilor de cătră celelalte părți creștinești ale Europei. De ar fi întimpinat acest bărbat mai faină creștere în tinerețele sale, și de nu s-ar fi născut în timpul așa feliu de stări înprejur grele și turburoase; de n-ar fi avut de lucru cu Basta, cu Batori, și cu Moghila, ar fi făcut minuni în lume, și s-ar fi asemănat cu Temistocles și cu Ioan Huniadi. Istoria lui cu mare plăcere am lucrat-o, pentru că aceasta m-au ușurat inima, cea scârbită despre alte istorii varvare și nenorocoase a Țării Românești, și a Moldaviei. El au fost român curat, și au dat adeverire cum că Pronia cerească arată în toate neamurile și linbele măestria și puterile sale. De ar fi ținut stăpânirea lui mai mult, s-ar fi făcut țările cele de pe marginea // Dunării minunate de toată lumea, și nenfrânte de putere omenească. Însă în a 43-lea an a vieții sale fu tirănește smult prin silitoare putere din cursul vieții; urmările începutelor lui fapte se înpedecară, și se stinseră în săcul cuprins a timpurilor. Țara Românească și Moldavia și acum se află în stare ticăloasă; ca mai nainte de acesta, însă datorința Istoriei fie de-a pururea a păstra aducerea aminte despre acest Bărbat, și a proroci lauda lui. Lucrul Istoriei fie de a ținea putința naintea ochilor, și de a deștepta adeveritoarea părere, cum că frumoasele acele țeri oarecând vor înflori, și se va mângăia omenirea cu dânsele.”

Sursa: Biblioteca Digitală Națională a României

Fragmentul original din lucrarea lui Johann Christian von Engel despre istoria Moldovei și Țării Românești, din seria Istoria imperiului ungar și a țărilor sale învecinate (1804)

Fragmentul original din lucrarea lui Johann Christian von Engel despre istoria Moldovei și a Țării Românești (1804)

Sursa: Johann Christian von Engel, Geschichte der Moldau und Walachey, Halle, 1804

Victoria lui Gerontius, comandantul trupelor romane din Tomis, împotriva vizigoților (cca. 386)

Zosimos, Istorie contemporană

Zosimos, Istorie contemporană

Zosimos 1Zosimos 2„XL. Este un oraș în Sciția tracă cu numele Tomis. Comandantul soldaților aflați în el era Gerontius, bărbat destoinic, de o forță fizică excepțională și apt pentru orice ispravă de război. În afara acestui oraș fuseseră așezați de împărat barbarii cei mai valoroși, înalți de statură și întrecând cu mult prin vitejie pe ceilalți. Aceștia erau aprovizionați mai bine decât soldații (romani) și primeau de la împărat și alte daruri. Cu toate acestea ei nu se gândeau să răsplătească cinstea ce li se dădea prin bunăvoință, ci nesocoteau comandantul și disprețuiau soldații. Văzând această purtare a lor și că plănuiesc ceva împotriva orașului și vor să stârnească tulburări, Gerontius se hotărî să pedepsească insolența și abuzurile barbarilor și împărtăși planul celor mai pricepuți dintre soldații săi. Observând însă că ei șovăiesc din cauza fricii și că se tem până și de mișcările barbarilor, luă armele și împreună cu un număr redus de însoțitori, se hotărî să se împotrivească întregii mulțimi a barbarilor; el deschise porțile și înaintă, în timp ce soldații încă mai dormeau sau stăteau împietriți de frică sau alergau pe ziduri și priveau la cele ce se întâmplă. Barbarii începură să râdă de nebunia lui Gerontius și, crezând că omul și-a pus în gând să moară, trimiseră contra lui pe cei mai voinici dintre ei. Acela însă apucă de îndată scutul și încăierându-se cu primul  care-l atacă se luptă vitejește, până ce unul din însoțitorii săi, văzându-i încleștați, tăie cu paloșul umărul barbarului și-l doborî de pe cal. În timp ce barbarii priveau cu uimire vitejia și îndrăzneala sa, Gerontius se îndreptă contra altor dușmani. Văzând ceea ce făcea comandantul lor, cei de pe ziduri își aduseră aminte de numele lor de romani, năvăliră afară din oraș, atacară pe barbarii îngroziți și-i măcelăriră. Cei care scăpară se refugiară într-o clădire a creștinilor cu drept de azil. Gerontius, care liberase Sciția de primejdia ce o pândea și învinsese pe barbarii care atacau prin deosebita sa vitejie și măreție de suflet, se aștepta acum să-și primească răsplata de la împărat. Dar, în loc de aceasta, Theodosius, foarte indignat că au fost omorâți barbari pe care el îi cinstise atât de mult, chiar dacă făcuseră rău statului, puse să-l prindă îndată pe Gerontius și-i ceru socoteală pentru că luptase apărând cauza romanilor. Când Gerontius dădu pe față răzvrătirea lor împotriva romanilor și relată jafurile comise de ei și omorârea barbarilor, împăratul nu dădu nicio atenție spuselor lui, ci stărui să-i afirme că el a căutat să-i înlăture nu în interesul obștesc, ci din dorința de a pune mâna pe darurile ce li le dăduse împăratul, spre a nu fi dovedit (de ei) că și le-a însușit. Gerontius însă spuse că după uciderea lor el a trimis și acele daruri tezaurului (ele constau din coliere de aur, ce le fusese dăruite de împărat spre a se împodobi cu ele); și numai cu multă greutate putu să scape de primejdia ce-l amenința, împărțind întreaga sa avere eunucilor. Astfel fu răsplătit Gerontius pentru devotamentul său față de statul roman.”

Sursa traducerii: Fontes Historiae Dacoromanae/Izvoarele istoriei României. vol. II. De la anul 300 până la anul 1000, București, 1970 (pe Dacoromanica. Biblioteca digitală a Bucureștilor).
Sursă imagini: Zosimi Comitis Ex Advocato Fisci Historia Nova, Cizae, 1679.

Post Navigation