Rugăciunea lui Petru Cercel (1579/1580)
Ediția din 1604 (prima ediție a apărut tot la Veneția, în 1586). Țara Românească este numită „Valacchia maggiore”
Traducere:
„Stăpâne Domn pe-adânc și pe văzduhuri,
Tu, ce-ai făcut pământ și cer și mare,
Pe un om din lut și nevăzute duhuri;
Tu, care din fecioară întrupare
Ai vrut să iei, Părinte prea puternic,
Ca să-nviezi și să ne dai iertare;
Tu, vărsându-ți sângele cucernic
Ai sfărâmat a iadului tărie
Și l-ai legat pe diavolul nemernic;
Tu, ce-ai deschis a ta împărăție
Și blând te arăți și milostiv cu mine,
Spre-a-mi face raiul veșnică moșie;
Ascultă, Tată, ruga mea ce vine
La tine arzătoare și plecată,
Tu, ce-ai fost om ca să mă-nalți la tine.
Cum voi plăti, stăpânul meu, vreodată
Atâtea bunuri hărăzite,
Și ce-aș putea să-ți juruesc răsplată?
Mă-mbelșugași cu daruri nesfârșite,
Fiind nevrednic eu, și cu-ndurare
M-ajuți mereu, mă-ndrepți din căi greșite.
Tu nu pui preț pe-averi sau pe odoare,
Pe perle, nici pe pietre nestemate,
Căci tot ce e, e-al tău, stăpâne mare.
De tine-au fost făcute-n lume toate,
Și omul mârșav nici c-un pai subțire
Să se fălească-a fi al său nu poate.
Cu o bătaie d-aripi, cu-o privire
Chivernisești și-ndrepți orice făptură,
Și cerul, și tărâmul de sub fire.
Plăcute-altfel de jertfe nu-ți mai fură,
Alt dar decât o inimă curată
Și închinată ție cu căldură,
Și totți să te mărturisească, Tată,
Drept Domn al Israelului, cel care
L-a înnecat pe Faraon odată.
Tu vrei doar faptă bună și-nchinare.
Și toți să te slujim, căci știi în minte
Și-n inimă ce-ascunde fiecare.
E mică plata ce ne ceri, Părinte,
Și n-omplinim pe toată cu dreptate,
Dar tot ne vrei moșteni ai slavei sfinte.
Prea multă dragoste și bunătate
Arăți spre noi, căci cu nesocotire
O prețuim, și nu numai cu păcate
Răspundem la a ta milostivire
Și-al tău județ, cu care plin de fală
Călăuzești cu bine-ntreaga fire.
Cu multă neștiință și greșală
Noi ne trudim să-ți dăm în închinare
O inimă plecată cu sfială,
Dar, bieți de noi, greșim fără-ncetare
În fața ta, puternice-mpărate,
Și-ți risipim averea-n desfătare.
Pân-ce Ursitele ne-nduplecate
Vor rupe-al anilor mei fir subțire,
Îmi iartă, Doamne, grelele păcate
Și-atât de mare ai milostivire
Spre mine, sluga ta cea vinovată,
Ca să trăesc cu tine-n nemurire.
Și fă-mă, Doamne, vrednic de răsplată,
Nu-mi da pedeapsă după-a mele vine,
Ce trec măsura ce-ar fi fost iertată.
Greșit-am, Tată, milă ai de mine,
Aprinde-mi sufletul și mă învață,
Și fă să vin alăturea de tine.
Tu, ce ești cale, adevăr și viață,
Știu că tot binele ce va să-mi vie
Mi-l va trimite sfânta ta povață.
Ferice de voi fi și-n bogăție
De stare și avere, dă-mi putere
Cu spaimă mare să ți-o-nchin tot ție.
Iar caznă când avea-voi și durere,
Să fiu ca Iov cu strașnică răbdare
Și să-ți slujesc statornic îți voi cere.
Orice ți-e voia, Împărate mare,
Nespus de mult mă bucure și-mi place,
De-ar fi spre bine sau spre grea-ncercare.
MI-e gândul doar la slujba ce voi face
Măririi Tale tot mereu, căci ție
Cel ce-ți slujește va trăi în pace
Și va zbura la cer cu bucurie.”
Sursa imaginilor: Stefano Guazzo, Dialoghi piacevoli, Veneția, 1604
G. Mihăilă, Dan Zamfirescu, Literatura română veche (1402-1647), vol. I , București, 1969 (pe www.dacoromanica.ro)
Tipărituri vechi 