Tipărituri vechi

românești sau despre români

Archive for the tag “Limba italiană”

Moartea lui Baba Novac (1601)

Ciro Spontoni, Istoria Transilvaniei, Veneția, 1638

Ciro Spontoni, Istoria Transilvaniei, Veneția, 1638

Baba Novac 1„În același timp fiind prins Baba Novac, căpitanul voievodului Mihai, împreună cu un preot de lege grecească, capelanul său, care în mijlocul acelor tulburări și frământări venise cu speranța de a fi acceptat în slujba împăratuluii, acum a fost acuzat că din vina sa s-au făcut numeroase incendii pe timpul când îl servea pe valah. Spre satisfacția poporului care era deja revoltat și furios și care dorea răzbunare pentru cruzimile excesive, au fost legați cu furie și duși la închisoare. Basta a depus toate eforturile pentru a-l scoate din închisoare, îndemnat de stima și considerația ce avea pentru istețul căpitan, dar nu putea să facă nimic, răspunzându-i-se că judecarea acelei cauze se va trimite adunării generale a stărilor din Dietă, fiind foarte siguri că

Baba Novac 2va fi condamnat și că autoritatea lui Basta însuși va fi fără folos, cum s-a și dovedit curând; cei doi nenorociți și nefericiți au fost de fapt condamnați să fie arși de vii.

În timp ce palatul era păzit de armată, Baba Novac cu preotul său au fost duși goi în văzul mulțimii ca să fie predați pentru acest chin pe care îl descriem aici. Au apărut țiganii (în această provincie ei servind ca executori ai justiției) și apucând corpul acelor nefericiți l-au înfășurat cu lanțuri și gâtul cu un fier gros. Le-au legat apoi toate membrele deasupra unei bârne lungi cu aceleași lanțuri; atunci, între cele două frigări s-a dat foc cărbunilor și lemnelor. Deasupra a două furci puternice în formă de frigare lungă au fost puse bârnele care susțineau corpurile nenorocite, unul de la cap, iar celălalt de la picioare, la extremitatea cărora erau două roți de lemn pe care țiganii le învârteau cu mâna și picioarele, pentru a arde încet; victimele începeau să simtă un chin cu adevărat barbar și inuman; rănile cauzate provocau plânsete amare și strigăte ascuțite ce străbăteau aerul, iar unde focul produsese deja răni mai mari, acolo se arunca apă proaspătă pentru a stârni și mai mare chin și pedeapsă mai îndelungată membrelor nenorocite, suferința fiind cu atât mai mare cu cât cele mai multe dintre arsuri sângerau. Preotul înarmat cu o răbdare lăudabilă, cu cuvinte de îmbărbătare, spuse în limba greacă, l-a consolat pe nefericitul Novac care slăbea de pe urma arsurilor intense. Astfel timp de o oră și jumătate au făcut din ei un spectacol și suferind ambii atât de crud au murit în cele din urmă.”

Sursa traducerii: Mihai Viteazul în conștiința europeană, vol. II, Cronicari și istorici străini. Secolele XVI-XVIII, București, 1983 (Biblioteca Digitală a Bucureștilor)
Sursa foto: Ciro Spontoni, Historia della Transilvania, Venetia, 1638 (Biblioteca Digitală BCU Cluj)

Memoriul lui Mihai Viteazul către marele duce al Toscanei, în care își descrie faptele (1600)

Mihai Viteazul catre ducele Toscanei 1Mihai Viteazul catre ducele Toscanei 2„[…] Acuma, în mod limpede, oricine poate vedea câtă muncă și osteneală am îndurat șapte ani de-a rândul și câtă slujbă am făcut creștinătății, căci am dobândit de la turci 100 de tunuri și că până la urmă din cele trei țări, adică din Țara Românească, Ardeal și Moldova, am scos și am făcut gata de slujba Măriei Sale Împăratului 200 de mii de oameni de luptă, pedeștri sau călări, cu care eram totdeauna gata să slujesc Măriei Sale. Iar acuma am ajuns la acest capăt, pierzând toate lucrurile pe care le câștigasem din tinerețea mea până la bătrânețe, și țări, și bogății, și soție, și copii; și dacă aș fi pierdut tot din pricina vrăjmașilor, sau dacă mi-ar fi fost luate de vrăjmaș, nu m-ar durea atâta cât mă doare, fiindcă au fost făptuite de aceia de la care nădăjduiam și așteptam ajutor și reazim; Dumnezeu le vede. În vremea aceasta se poate vedea că n-am cruțat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici viața mea, ci am purtat războiul așa de multă vreme singur, cu sabia în mână, fără să am nici fortărețe, nici castele, nici orașe, nici cel puțin o casă de piatră unde să mă pot retrage, ci abia una singură pentru locuință. Și fiind din țări așa de îndepărtate și necunoscute, nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele și cu cheltuieli uriașe la creștinătate, nefiind cunoscut de nimeni, și nici nu le-am făcut silit de cineva, ci ca să am și eu un loc și un nume în creștinătate am părăsit toate celelalte prietenii ce le aveam.

Astfel, rog toată creștinătatea să-mi stea într-ajutor, căci am pierdut tot, și țări, și bogății, și soție, și copilași, și, în sfârșit, tot ce am avut pe lume.”

Sursa: România. Documente străine despre români, București, 1992.

Giovanni Lorenzo d’Anania, Sistemul universal al Lumii, sau Cosmografia, Veneția, 1582

L'universale fabrica del mondo 1L'universale fabrica del mondo 2„Transilvania, mai întâi numită Dacia, a fost vestită datorită regelui Decebal; astăzi poartă acest nume din cauza mulțimii de păduri care fiind ramificări ale Pădurii Hercinice, o înconjoară din toată părțile; seamănă și ca poziție și ca mărime cu Toscana, este peste măsură de bogată în argint și în orice alt metal.

L'universale fabrica del mondo 3În minele sale apar adesea, ca un lucru vrednic de mirare, niște spiriduși dintre aceia care se numesc silfi pământești și de jos, care – în timp ce se prefac că ajută pe lucrători, ba cu râsete, ba cu cuvinte, și se arată chiar că învârtesc roțile, țin funiile, scurg apa și fac slujbe de acest fel, – își îndeplinesc (deși aceasta nu se vede de loc) gândul lor cel rău, năruind printr-o dreaptă judecată a lui Dumnezeu minele unde pier înăbușiți nenorociții muncitori; și mai sunt și alții (căci sunt demoni de mai multe feluri, – după cum afirmă cei învățați – împreună cu mai marii lor) dar toți care se arată pe dinafară că dau ajutor, și nu fac niciun rău extrinsec, pe dinăuntru nu încetează să vatăme dacă nu sunt opriți neîncetat. Și despre aceștia pretind unii scriitori, care greșesc însă, că aceștia și-ar aștepta mântuirea, dar ei sunt cu toții dușmanii lui Dumnezeu, cu voința de a face rău, cum spun teologii. Această țară are trei feluri de locuitori, pe lângă unguri care sunt în fruntea treburilor și care domnesc ca stăpâni: secuii (Cecoli), românii (Valacchi) și sașii (Sassoni); primii doi văd de agricultură și de vite, ultimii duc o viață orășenească; dintre aceștia, cei mai buni luptători și mai viteji sunt ungurii, dar între ei e puțină dragoste, căci se deosebesc mult ca obiceiuri și grai, fiecare dintre ei servindu-se de al său; dar toți în general sunt criticați pentru cruzimea lor și pentru unele obiceiuri tătărăști. Acolo se află orașele Baia Mare (Bagna), Bistrița (Bestritia), Cluj (Colozoar) și Turda (Torda) și acolo se obișnuiește între soț și soție vinovați de adulter, să-și taie capul unul altuia înaintea judecății; și mai apoi Oradea (Varadino), Alba Iulia (Alba Giulia), Sebeșul Săsesc (Sansebes) și Sibiul (Sibinio), capitala lor unde șade principele lor (!) pe care aceștia îl numesc voievod (Vaiuoda)[…]”

Sursa traducerii: Călători străini despre Țările Române, vol. IV, București, 1972 (pe Dacoromanica).
Sursa foto: Giovanni Lorenzo D’Anania, L’universale fabrica del mondo, overo Cosmografia, Veneția, 1582.

Post Navigation