Tipărituri vechi

românești sau despre români

Arhivă autor

Letopisețul lui Neculce: Domniia a doa a lui Dumitrașco-vodă Cantacozino (7192/1684)

Manuscrisul românesc nr. 53 de la Biblioteca Academiei Române – Miscelaneu de cronici moldovenești, copie din 1766

„6. Dumitrașco-vodă era un om bătrân, grec țarigrădian de niamul lui, de Cantacozinești. Și mai înainte vreme a fost visternic mare în Țara Munteniască, la Grigore-vodă Ghica. Și era om nestătătoriu la voroavă, telpiz, amăgitoriu, geambaș de cei de la Fener din Țarigrad. Și după aceste, după toate, era bătrân și curvar. Doamna lui era la Țarigrad, iar el aicea își luasă o fată a unei rachierițe di pe Podul Vechiu, pre anume rachierița Arhipoae, iar pe fată o chiema Anița, și era țiitoare lui Dumitrașco-vodă. Și o purta în vedială între toată boerimea și o ținea în brațe, de o săruta și o purta cu sălbi de galbeni și cu haine de șahmarand și cu șlic de samur și cu multe odoară înpodobită. Și era tânără și frumoasă și plină de siliman, ca o

fată de rachieriță. Și o trimitea cu carăta domniască, cu siimeni și cu vornici și cu comisi zioa amiazăzi mari pe ulițe, la feredeu și pe la mănăstiri și pe la vii, în primblări. Și făcea și pre boiari de-ș trimitea jupănesile cu dânsa. Și după ce viniia de la primblări, trimitea jupăneselor daruri, canavețe, belacoase, căci i-au făcut cinste de-au mărsu cu dânsa în primblare. Și după ce s-au mazilit, au luat-o cu dânsul și au dus-o în Țarigrad și au măritat-o după o slugă a lui, după un grec. Căutați, fraților iubiți cetitori, de videți ce iaste neomeniia și curviia grecească! Că el, de bătrân, dinți în gură n-avea. Dimineața îi încleiia dinții fiindu legați cu sirmă, de-i punea în gură, iar sara îi descleiia cu încrop și-i punea pe masă. Și carne în toate posturile cu turcii dipreună mânca. Oh! oh! oh! săracă țară a Moldovei, ce nărocire de stăpâni ca aceștiia ai avutu! Ce sorți de viiață ț-au căzut! Cum au mai rămas om trăitoriu în tine, de mare mirare iaste, cu atăte spurcăciuni de obiciaiuri ce să trag până astăzi în tine, Moldovă! Și din vreme în vreme tot s-au mai adaos spurcatele de obiciaiuri, care mai înainte să vor scrie fieștecare la rândul lor […]

20. Așia socotescu eu cu firea mea această proastă: cându a vrea Dumnezeu să facă să nu fie rugină pe fier, și turci în Țarigrad să nu fie, și lupii să nu mănânce oile în lume, atuncea poate nu vor fi nici greci în Moldova și în Țara Munteniască, nici or fi boiari, nici or putea mânca aceste doao țări, cum le mănâncă. Iar alt leac n-au rămas cu condeiul mieu să mai pomenescu, ca să pot gâci. Focul îl stângi, apa o

ezăști și o abați pe altă parte, vântul când bate, te dai în laturi, într-un adăpost și te odihnești, soarele întră în nuor, noaptea cu întunerecul trece și să face iar lumină, iar la grec milă sau omenie, sau dreptate, sau nevicleșug, nici unele de aceste nu sunt, sau frica lui Dumnezeu. Numai cându nu poate să facă rău să arată cu blândețe, iar inima și firea, tot cât aru putea, este să facă răutate. Căutați de cetiți la hronograful grecescu, de vă încredințați și mai bine, pe când au fost grecii puternici și înpărățiia era a lor, ce făcea pre atuncea și ce lucra!”

Sursa foto : Medievalia. Texte fundamentale ale culturii românești medievale

Anunțuri

Dimitrie Cantemir la Timișoara, după bătălia de la Zenta (1697)

Traducerea notei de subsol, mai jos

„De câte ori îmi aduc aminte de confusiunea deplorabilă de atunci, totdeauna mă coprinde o secretă oroare. Nu era omul în securitate nicăiri; amicul ca și inimicul, de asemenea suspect; disordinea era universală și neimaginabilă. Sultanul a stat trei zile ascuns în cetate; nime, afară de Pașa, nu știa că unde e. Într-aceea, mii de știri de răspândiseră printre trupe; unii ziceau că e prins, alții că l-au trădat chiar soldații săi. Trupele cari scăpaseră, rătăciau încoace și încolo fără comandanți, fără conducători, fără disciplină, călăuzul lor era foamea; și ce vedeau, tot prădau. Seceta estraordinară din acel an secase toate apele, caii muritori de sete erau reduși a suge mocirle puturoase. Și dacă cineva pe întâmplate da de vreun pic de apă stătătoare, trebuia ca mai întâi să omoare sau să vulnereze pre mulți alții înainte de a-și poate măcar uda buzele, departe de a-și putea stâmpăra setea. După ce am scăpat și io cum am putut, m-am dus cu celelalte trupe la Temișoara și mi-am pus cortul cu tot bagagiul într-o vie. Din întâmplare, am dat aici de un puț acoperit cu pământ. Mi-am mutat cortul asupra puțului; l-am curățit, și astfel aveam apa proaspătă și curată pentru mine, pentru oamenii mei și pentru caii mei. Într-o dimineață, pre când se revărsa de ziuă, am trimis prin servitor un oloi de apă la bucătariul meu. Pe cale îl vede un soldat, îi ia oloiul și bea apa, apoi îl amenință cu moarte, dacă nu-i va spune de unde are apa aceea, și îi puse sabia în pept. Bietul băiat, tremurând de frică, spune soldatului că io am un puț sub cortul meu. Soldatul îndată curge la camarazii săi și le spune ceea ce auzise. La moment pleacă cu toții, ținând într-o mână sabia goală, și într-alta un vas, și întrebând în toate părțile, că unde este cortul meu? Io am văzut numaidecât că nu este niciun mijloc de a mai ascunde lucrul; mi-am mutat cortul și am lăsat puțul liber. Pentru a mă scuza, le-am zis că a fost un om mort în puț, și l-am ascuns, pentru că m-am temut că cineva ars de sete ar putea să bea din el înainte de a-l curăți, și prin aceasta ar putea să-și spurce sufletul. Minciuna aceasta inocentă, dar necesară în acele împrejurări, m-a scăpat de sabia acelor barbari, ba încă mi-au și mulțumit pentru serviciul bun ce le-am făcut.”

Sursa traducerii : Istoria Imperiului Ottoman. Crescerea și scăderea lui cu note foarte instructive de Demetriu Cantemir, principe Moldaviei. Tradusă de Dr. Ios. Hodoșiu. Partea II, București, 1878 (pe Dacoromanica. Biblioteca Digitală a Bucureștilor)
Sursa foto : The history of the growth and decay of the Othman Empire. Part II… Written originally in Latin, by Demetrius Cantemir, late Prince of Moldavia, Londra, 1735

Diplomă de înnobilare și blazon conferită de Mihai Viteazul (Alba Iulia, 1600)

„Noi, Mihail, voievod al Țării Românești, consilier al preasacrei maiestăți imperiale și regești, locțiitor în Transilvania și căpitan general al oștilor aceleiași (maiestăți) dincoace de Transilvania și hotarele părților care-i sunt supuse etc. (Nos, Michael, Valachiae Transalpinae vaivoda, Sacratissimae Caesareae Regiaeque Maiestatis consiliarius, per Transsilvaniam locumtenens et eiusdem cis Transsilvaniam partiumque eidem subiectarum fines exercitus generalis capitaneus etc.) dăm de știre făcând cunoscut prin cuprinsul scrisorii de față tuturora la care li se cuvine, că noi, la rugămintea deosebită făcută nouă în această privință de unii credincioși domni sfetnici ai noștri, apoi luând în adevăr aminte și ținând seama de credința și de slujbele credincioase ale nobilului Gheorghe Ciocănești (Georgium Chiokoniesthj), acum castelan al cetății noastre Jdioara, pe care le-a făcut mai înainte principilor Transilvaniei, predecesorilor noștri, iar acum ni le aduce chiar și nouă cu credință în slujba sa, și pe care ni le va face și ni le va aduce chiar și în viitor, scoțând prin urmare pe același Gheorghe Ciocănești și prin el pe frații săi după mamă, Nicolae, Ioan și Petru, de asemenea Ciocănești, din starea și condiția plebee în care s-au născut și au viețuit până acum, am hotărât să-i socotim, să-i asociem, să-i cooptăm și să-i trecem în rândul și în numărul adevăraților nobili ai acestei țări a Transilvaniei și a Ungariei, după cum îi socotim, îi asociem, îi cooptăm și îi trecem prin scrisoarea de față, hotărând în chip lămurit ca de acum înainte aceiași Gheorghe, Nicolae, Ioan și Petru Ciocănești, toți moștenitorii și urmașii lor de ambe sexe, să fie socotiți și cunoscuți drept adevărați și neîndoielnici nobili. Iar spre semnul acestei adevărate și desăvârșite nobilități a lor am dat și am dăruit preaîndurător, cu chibzuință și din cuvenita știință și dărnicie a noastră, pomeniților Gheorghe, Nicolae, Ioan și Petru Ciocănești, tuturor moștenitorilor și urmașilor lor de ambe sexe, acest blazon sau însemn de noblețe, anume: stând drept, un scut triunghiular de culoarea cerului, a cărui parte de jos este ocupată de un delușor cu patru brazde verzi de iarbă, în a cărui parte din stânga se află un cerb (reprezentat) în întregime, făcând o săritură mare și a cărui gât este străpuns pieziș de o săgeată; deasupra scutului este așezat un coif militar cu viziera lăsată în jos, împodobit în chip desăvârșit cu pietre prețioase și perle, din care (coif) se ivește deasupra din nou o jumătate de cerb, asemănător cu cel de dinainte, iar din culmea sau vârful coifului cad pe amândouă laturile scutului fâșii sau panglici, de o parte roșii și albe, iar de cealaltă parte de culoarea cerului și aurii și îl împodobesc cum se cuvine, așa cum se vede că toate acestea au fost reproduse și pictate mai lămurit în fruntea sau la începutul acestei scrisori a noastre de către o mână iscusită și prin măiestria pictorului, iar încuviințând și aprobând ca aceștia să poarte și să ducă cu sine pomenitul blazon sau însemn de noblețe – după obiceiul celorlalți adevărați și vrednici (nobili) care folosesc blazon – peste tot, în lupte, în jocuri cu lancea, în turnire, în dueluri, în lupte individuale și la oricare alte îndeletniciri de nobili și oameni de arme, precum și pe sigilii, de asemenea pe steaguri, inele, mantii, case, scuturi, corturi, morminte și îndeobște pe orice fel de lucruri și bunuri, pentru a le purta neștirbit în chip de noblețe, prin care voim să-i declarăm, considerăm, numim și socotim deasupra tuturor oamenilor și a fiecăruia în parte, de orice stare, condiție, demnitate și treaptă ar fi, și să fie în stare și să se poată folosi, împărtăși și bucura pe veci de toate și de fiecare dintre aceste onoruri, milostiviri, privilegii, îngăduințe, libertăți, drepturi și scutiri, precum și de înlesnirile de care se folosesc, se împărtășesc și se bucură în orice chip, de drept și potrivit obiceiului, ceilalți adevărați și născuți, precum și neîndoielnici nobili și oameni de arme ai sus-zisei țări a Transilvaniei și a Ungariei. Spre amintirea și tăria veșnică a cărui lucru am hotărât să dăm și să hărăzim preaîndurător această scrisoare a noastră amintiților Gheorghe, Nicolae, Ioan și Petru Ciocănești, tuturor moștenitorilor și urmașilor lor de ambe sexe, și i-am întărit puterea prin atârnarea sigiliului nostru autentic. Dat în orașul nostru Alba Iulia, în a optsprezecea zi a lunii februarie, în anul Domnului o mie șase sute.

Io Mihail Voevod”

Sursa traducerii: Costin Feneșan, Documente medievale bănățene (1440-1653), Timișoara, 1981
Sursa foto: Biblioteca Academiei Române – catalogul online

Post Navigation