Gheorghe Asachi, Poezii, Iași, 1836
„Poezii a lui Aga G. Asachi, mădulariu Academiei de Roma. Eșii. În Tipografia Albinei. 1836.
Înainte-cuvânt.
Toate limbele au început a lor carieră literară prin Poezie, pentru că simțirea, ce este a ei mumă, timpuriu să deșteaptă în om, când cunoștințile să căștigă numai prin îndelungate ostenele.
Această plecare cătră versuire, să însamnă și între Români, mai ales de când raza culturei au început a ni lumina. De asemene au fost și acele întăi a mele îndeletniciri, din care, ca o pârgă literară, câte au scăpat de focul anului 1827, cutez astiz a da la lumină următoarea Culegere.
Îndreptat de pilde clasice și de firea limbei, m-am sirguit a urma sistemei care cere: ca Poezia, ce este productul cel mai ales a cugetării prin simțire înălțată, să răsune prin ziceri elegante și armonioase, încăt de asemene prelucrată fiind limba, va putea odineoare a să arăta vrednică de a ei strălucită spiță cu acea Italiană.
Întăile mele compuneri Românești sănt din 1812, din care unele pe rând, răzlețite, s-au fost publicat. Înaintindu-mă cu această cercare, în deosebite feliuri scrisă, doresc a îndemna pe iubitorii de Poezie, ca prin a lor talant să îndeplineză un ram atâta de plăcut, carile spre bine va înriuri asupra limbei și haractirul compatrioților.
G. Asachi.
Eșii 1 Martie 1836.
Cătră Italia
1812
Odă
Vă urez frumoase țermuri ale Auzoniei antice,
Cungiurate de mări gemeni, împărțite d’Apenin,
Unde lăngă dafin verde crește olivul cel ferice,
Unde floarea nu să trece subt un ceriu ce-i tot senin,
Unde monumenturi mândre-a lumei domnitoarei ghinte
Înviază mii icoane la aducirea aminte.
Vă urez!.. că cine poate fără sevas ș’umilință,
Acea pulbere să calce al Iroilor mormânt?
Ce în curs de ani o mie a stătut în biruință,
Ș’astăzi vii sânt prin ecsemple de virtute și cuvânt.
Încât în asemănare, nu au fost subt orice nume
Mai măreț nimic nici trainic de când omul este-n lume.
Pe a Tibrului șes Roma tăbărâtă-i ca un munte,
Din palaturi surupate și mormânturi adunat,
Între care Capitolul o căruntă nalță frunte,
Ce de varvari și de timpuri cu respect i s-a pastrat;
Unde un popor de statui, a lui Fidias urzire,
Vânta Greciei ș’a Romei îmi arată la privire.
Între sfărămate temple, obelisce și coloane;
Ca un turm de fer întreagă stă colona lui Traian,
Pre ia văd Istrul să pleacă Iasienei legheoane,
Cum cu patria sa pere a Decebalului oștean.
Și cum în deșărta Dacie popor nou să-ntemeiază,
De unde limba, legi și nume a Românilor derează.
Când în codru, vechiu stejarul au răpus de bătrănețe,
Din a sa mânoasă țărnă cresc plăcute floricele,
Așa dup’a Romei paos în alese frumusețe,
Răsărit-au noi luceferi prin Ariost și Rafaele,
Galileu, Colomb, ș-Italiei; ce prin genia lor luce,
Ca-n vechime lumea astăzi necurmat tribut aduce.
În grădina asta Europei, unde rostul dulce sună,
Zugrăveala și armonia, prin un farmec au supus
Pe a lumei Domni și sclavii, carii purure s-adună
Plini de dorul ammirărei, de la Nord și de l’Apus;
Un Român a Dacei vine la strămoși, ca să sărute
Țărna de pe a lor mormânturi și să-nvețe a lor virtute!
La întroducerea limbei naționale în publica îmvățătură
Sonnetu
Cele neguri ce-s în ripa Aheronului născute,
A lor aripi întinsesă prest’ al Dachiei câmpie,
Iar fantomi a nopței oarbe, prin un somn de trăndăvie,
Țănea mult timp îngănată a Românilor vârtute.
Musele’n nemernicie spăimântate umbla și mute,
Neputând a Patrii limbă din uitare să învie,
Și păstorii numai singuri cu-ntristată armonie,
Românesc răsuna cântic pre cimpoi și alăute.
Însă Pronia ‘ndurată a sfărmat fatale fiere,
Ș-a doritului luceafăr ni răsare acum scântea,
Ce pre soarile minește de la depărtate sfere.
Așteptând Românii ziua, când văzusă raza’ntea,
Înălțând spre ceriul ochii, c-un suspin de mângâiere,
A’nvierei nostre, zis-au, ziua-ntăi va fi acea!”
Sursa: Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași
Tipărituri vechi 