Anton Pann, Spitalul amorului sau Cântătorul dorului, București, 1852
„Spitalul amorului sau Cântătorul dorului, de Anton Pann. Ediția a doa. Broșura a II. București 1852. În Tipografia sa.
Cântec de dor
(Nu mai poci de ostenit)
Of!
Numai pociu de ostenit
Tot umblând după iubit,
Și nimic n-am folosit.
Mințile mi s-au smintit
Unghile mi s-au tocit,
Tălpile mi s-au belit,
Potecile’n crucișând,
Buturugile izbind
Și glodurile lovind.
Nu știu alții cum găsesc
Și pe placul lor iubesc,
Ca mine nu jinduiesc.
E vr’un fermec la mijloc,
Or că-s eu sec de noroc,
Și ursit să arz în foc.
Dorul meu nu are leac
Că cui plac, mie nu-mi plac,
Și care-mi plac, nu le plac.
Versurile însoțite de semne vocalice (în loc de note muzicale).
Cântec de dor
(Pe mine ce m-a mâncat)
Pe mine ce m-a mâncat,
M-au veștejit, m-au uscat,
Șapte fete dintr-un sat
Ș-o nevastă cu bărbat.
Dar nevasta dracului,
Mă spuse bărbatului,
Mi a’dus belea capului,
M-a făcut râs satului.
Fetele iar m-au lăsat
Că toate s-au măritat,
Au plecat după bărbat,
Și inima mi-au secat.
De nu credeți ce vorbesc,
Și vă pare că glumesc,
Toate să vi le numesc,
Să nu gândiți că bârfesc:
Una e Vișa lui Bran,
Alta e Mușa lui Stan
Cu care mă iubeam an,
Și luă pe nea Coman.
Una-i Voica dintre Tei,
Și Ilinca vara ei,
Ce-o iubeam ca ochii mei,
Și luă pe nea Matei.
Alta-i Floarea din vălcea
Și Safta care-mi plăcea,
Dar Marica le-ntrecea,
Rană inimi-mi făcea.
Verde, verde înfloiat,
Ce-a fost verde s-a uscat,
Ce-a-nflorit s-a scuturat,
Dar ce-am iubit n-am uitat.
Cântec de mahala
(Leliță Săftiță)
Leliță Săftiță!
– Auz neiculiță!
– Dar dacă auzi
De ce nu-mi răspunzi?
Că e mult d’aseară
De când șez p’afară
Poarta-ncunjurând
Și tot așteptând.
Vremea vremuește,
Cămașa-mi răcește,
Luna s-a ascuns,
Ploaia m-a ajuns.
Strășioară pică
Giubelușa-mi strică,
Nu-mi e de giubea
Ca de fermenea,
Că întâiași dată
Azi e înbrăcată,
Și de nu mă crezi
Deschide s-o vezi.
-Du-te, du-te Neică,
Du-te de te culcă,
Nu mai sta în drum
Că nu pociu acum,
Nu-ți mai pierde somnul
Că mi-a venit omul,
Și nu mă’nlesnesc
Nici să-ți mai vorbesc.
Du-te că e noapte
Să n’auză șoapte,
Că e vai de noi,
De noi amândoi.”
Din Spitalul amorului sau Cântătorul dorului. Broşura a III-a, București, 1852
„Cântul 44
(Arză-l focul, dascăl)
Arză-l focu dascăl! cum mă necăjește!
Umblă să mă-n vețe Grecul păsărește.
Of ce foc pe mine of ce supărare!
Să strig toată zioa tot în gură mare:
Tipto, tiptis, tipto, tipti,
Pipto, piptis, pipto, pipti,
Arză-l focul Dascăl, cum mă necăjește
Umblă să mă-nvețe Grecul păsărește!
– Ah ce bucurie simț în pie(p)t d’o dată
Când văz pe câmpie că mi se arată
Căprioară fugătoare
Prepeliță zburătoare,
Pasărele cântătoare,
Ce mă chem la vânătoare,
Atunci trag cu pușca, le culc la pământ.
– Și eu trag ca tine, dar trag tot în vânt.”
Tipărituri vechi 
Mersi, căutasem originea lui Arză focul, dascăl. : )
super blog !
Mulțumesc 😀