Dacia literară, Iași, 1840

„La anul 1817 D. Racocea, C.C. translator romănesc în Lemberg (=Lvov), publică prospectul unii foi periodice ce era să easă pentru ăntăiași dată în limba romănească. Planul seu nu se putu aduce în împlinire. La anul 1822 D.Z. Carcalechi, în Buda, cercă pentru a doa oară o asămine întreprindere; dar și aceasta fu în zădar. În sfârșit la 1827 D.I. Eliad vru și ar fi putut, pe o scară mult mai mare, să isprăvească aceea ce Racocea și Carcalechi nu putură face.

Ocărmuirea de atunce a Țerei Romănești nu-i dădu voia trebuincioasă. Așa puținii bărbați carii pe atunce bine voia a se mai îndeletnici ăncă cu literatura națională, perdură nădejdea de a vede vre o dată gazete romănești. Numai doi oameni nu perdură curagiu, ci așteptară toate de la vreme și de la împregiurări. Acestii fură D. Aga Asachi și D. I. Eliad; unul în Moldavia, altul în Valahia păstră în inima lor focul luminător a științelor. Așteptarea lor nu fu înșelată. Împregiurări cunoscute de toți le veniră întru ajutor. Așa la 1 Iunie 1829 în Iași, Albina Romănească văzu lumina zilii pentru ăntăiași dată. Puțin după ea se arată și Curierul Romănesc în București. De atunce unsprezece ani sunt aproape; între alte multe înnaintări ce s-au făcut în ămbele principaturi, litteratura n-au rămas în lenevire. Ajutată de stăpănire, apărată și // îmbogățită de niște bărbați mari și patrioți adevărați, acărora numi vor fi trainice ca veacurile, înlesnită prin miile de scoli ce s-au făcut în târgurile și satele Moldovalahiei, litteratura noastră făcu pasuri de urieș, și astăzi se numără cu măndrie între litteraturile Europei.

După Albină și după Curier, multe alte gazete romănești s-au publicat în deosebitele trii mari provincii a vechei Dacii. Așa în puțină vreme am văzut în Valahia: Muzeul Național, Gazeta teatrului, Curiozul, Romania, Pământeanul, Mozaicul, Curierul de ămbe Sexe, Vestitorul bisericesc, Cantorul de Avis; în Moldova: Alăuta romănească, Foaia sătească, Oziris; în Ardeal: Foaia Duminicei, Gazeta de Transilvania, și Foaia inimei. Unele din trănsele, adecă acele care au avut un început mai statornic, trăesc și astăzi […]

Nou chip de a face curte

Nou? da ce-i astăzi nou subt soare? Nu sunt toate trecătoare? Nu sunt toate vechi? Nu-i cinstea veche, încăt n-o mai găsești pe pământ? Nu-i patriotismul vechiu, încât deabia îi mai afli numele în gura procleților? Nu sunt în sfârșit vechi, paragine de vechi toate virtuțile și toate vițiurile, păn și moda? Ș-apoi mai ăncă pretenție, să ne areți ceva nou, și încă ce? Un nou chip de a face curte! Asta este, zeu, o

mare obrăznicie din partea-ți; când știi că în veacul ist de aur, noi am învechit toate chipurile de a face și de a resface curte.

– Ei bine! cu toate aceste, chipul meu este nou, pentru că este nevinovat; și că pentru oameni civilisați ca dumniavoastră, numai nevinovăția au mai remas ăncă un lucru nou, nevăzut, neauzit.

Căte odată ți se ăntâmplă poate să te duci la țeară; asta n-o faci ca să te miri de frumusețele naturei, ca să privești mărețul răsărit a soarelui peste înaltele vărfuri a Carpaților, ca să resuffli curatul aer de pe șesurile Moldovei și a Siretului, ca să auzi desfătăciosa căntare a Filomelei, ca să zici în sfărșit cu Văcărescu:

La Cărpați mi-am dus jalea,
Lor am vrut s-o hărăzesc;
Răsunetul, frunza, valea,
Apele mi-o îmmulțesc.

Nu! Dumniata nu ești așa de nebun să te miri de niște asemine săcături. Ce este natura, ce este poezia pentru dumniata? Ocupațiile dumitale la țeară sunt mai serioase, sau mai vajnice, cum ai învățat // a zice în dieceasca dumitale limbă. Te duci la țeară, să-ți vinzi, stogurile de fân, să-ți vinzi grâul din gropi, popușoii sau porumbul din coșere, cirezele de boi, turmele de oi, rachiul din velnița cu mașină de aburi – în locul căriea ai fi făcut mai bine o scoală -; aceste toate le vinzi ca să stringi bani, căt vei pute mai mulți, de la Jădovii, odată plaga Egipetului, și acum a Moldaviei; și pe urmă, cu vro căteva sute de galbeni în buzunar, întorcăndu-te în Iași, să ai cu ce face intrigi, cu ce da rusfeturi, cu ce lua o lojie de răndul ăntăiu la teatrul franțez, cu ce cumpăra, pentru cucoana dumitale, zariflicuri de la Miculi, cu ce tăie stos la Domnul Cutare și Cutare, cu ce… cu ce…!

Ei bine în mijlocul unor asemine patriotice ocupații, întâmplatu-ți-s-au vro-odată să vezi, sau s-auzi măcar, cum fac flăcăii curte fetelor, mai ales la munte. Spusu-ți-au cineva, că la munte, cănd un flăcău apucă vre o fată de peștiman, sau de salba care-i este împregiurul gâtului, este ca cănd și ar cere-o de soție? Nu-i chipul galant? Nu-ți însufflă niște suvenire mi-

tologice? Nu crezi să cetești romanul colanului zeei Vinerei?

Dacă drăgălașul nu-i destul de voinic să facă un asemine pas, aleargă la cimpoieș, care se duce de spune fetei, în versuri întovărășite de cimpoiu, că cutare flăcău moare, pere pentru dănsa.

Oare acest fel de declarație nu-ți place mai mult, de căt declarațiile civilisate de pi-n capitaliile romănești, unde tănărul întreabă d’ăntăiu căte mii de galbeni, căte moșii, căte sufflete de țigani are fata? și după ce i-au făcut curte – adecă lezei cu galbeni – face în sfârșit, dar tocma în urmă, și fetei o declarație, ce pute a aur, și a precupeț, doă ceasuri de departe! […]”

Sursa: Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași

Single Post Navigation

← Older Entry

Newer Entry →