Mihail Kogălniceanu, Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie națională, Iași, 1843
„Cuvănt pentru deschiderea cursului de istorie națională în Academia Mihaileană rostit în 24 Noemvrie 1843 de M. Kogălnicean. Iașii. La Cantora Foaiei Sătești. 1843.
Domnilor!
După priveliștea lumii, după minunele naturii, nimică nu este mai interesant, mai măreț, mai vrednic de luarea noastră aminte decăt Istoria. Istoria, Domnilor mei, dupre zicerea autorilor celor mai vestiți, este adevărata povestire și infățoșare a întămplărilor neamului omenesc; ea este resultatul vrâstelor și a experiinții. Se poate dar cu drept cuvânt, numi glasul sămințiilor ce au fost și icoana vremii trecute. Karamzine în alte cuvinte o numește testamentul lăsat de cătră strămoși strănepoților, ca să le slujească de tălmăcire vremii de față și de povățuire vremii viitoare.
În această privire atăt de importantă, istoria, după Biblie, trebuie să fie, și a fost totdeauna, cartea de căpitenie a popoarelor și a fieștecărui om îndeosebi; pentru că fieștecare stare, fieștecare profesie află în ea reguli de purtare, sfat la îndoirile sale, învățătură la neștiința sa, îndemn la slavă și la fapta bună […]
Pentru mine bătălia de la Răsboieni are mai mare interes decăt lupta de la Termopile, și izbânzile de la Racova și de la Călugăreni îmi par mai strălucite decăt acele de la Maraton și Salamina, pentru că sânt căștigate de cătră Romăni. Chiar locurile patriei mele îmi par mai plăcute, mai frumoase decăt locurile cele mai clasice. Suceava și Târgoviștea sânt pentru mine mai mult decăt Sparta și Atena; Baia, un sat ca toate satele pentru străin, pentru Romăn are mai mult preț decăt Corintul, pentru că în Baia avanul Rigă a Ungariei, Matei Corvinul, veteazul vetejilor, Craiul Crailor, cum îi zicea Sixt IV, rănit de sabia moldovană, fu pus în fugă și uită drumul patriei noastre.
Trebuința istoriei patriei ne este neapărată chiar pentru ocrotirea driturilor noastre impotriva națiilor străine. Neavănd istorie, fieștecare popor dușman ne-ar putea zice cuvintele Dlui Aaron. Începutul ce ai este necunoscut, numele ce porți nu este al tău, nici pământul pe care lăcuești; soarta ta așa a fost ca sa fii tot după cum ești; leapădă-te de începutul tău, schimbă-ți numele sau priimește pe acesta ce ți-l dau eu, ridică-te și du-te din pământul pe care lăcuiești, căci nu este al tău, și nu te mai munci în zădar, căci tu nu poți fi mai bine de cum ești. Și, în adevăr, toate aceste cuvinte ni s-au zis de cătră străini; începutul nostru ni s-au tăgăduit, numele ni s-au prefăcut, pământul ni s-au sfășiat, driturile ni s-au călcat în picioare, numai pentru că n-am avut conștiința naționalității noastre, numai pentru că n-am avut pe ce să ne întemeiem și să ne apărăm dreptățile […]
În mine veți găsi un Romăn, însă niciodată pănă acolo ca să contribuez la sporirea Romano-maniei, adică mania de a ne numi Romani, o patimă care domnește astăzi mai ales în Transilvania și la unii din scriitorii din Valahia. Petru Maior de fericită aducere aminte, prin cartea sa despre începutul Romănilor, publicată pentru ăntăiași dată la anul 1812, ca un nou Mois, au deșteptat duhul național, mort de mai mult de un veac; și lui îi sântem datori cu o mare parte a impulsului patriotic ce de atunce s-a pornit în tustrele provincii a vechii Dacii. Pe de altă parte, însă, au avut și nevinovata nenorocire să producă o scoală, destul de numeroasă, de Romani noi, carii, făr’ a-și sprijini zisele cu faptele, socot că trag respectul lumii asupră-le-și cănd strigă că se trag din Romani, că sânt Romani și, prin urmare, cel ăntăiu popor din lume. Această manie s-au întins pănă acolo încăt unii își însușesc chiar și faptele și istoria bătrănilor Romani de la Romulus și pănă la Romulus-Augustul. Așa D. Aristia, pre care îl cinstesc ca bun traducător a unei părți a Iliadii, într-un poem epic, unic în felul seu, exaltat de un entusiasm puțin potrivit cu un Roman, D. Aristia, zic, numește Romăn pre Longin, Sutașul Roman carele au străpuns coasta Domnului nostru Iisus Hristos, cănd era răstignit pe Cruce, și nu-și poate ascunde bucuriea că cel ăntăiu Creștin au fost un Romăn.
Să ne ferim, Domnilor mei, de această manie care trage asupra noastră risul străinilor. În posiția noastră de față, cea ăntăi datorie, cea ăntăi însușire trebuie sa ne fie modestia; almintrelea, am putea merita aceea ce zice D. Eliad, că numai națiile bancrute vorbesc necontenit de strămoșii lor, bunăoară ca și eughenistii scăpătați […]
Înainte de a sfărși, dați-mi voie, Domnilor mei, să chiem luarea voastră aminte asupra cursului meu. Dacă Grecii au căzut odată subt jugul lui Filip și în urmă subt jugul Romanilor, este pentru că au vroit să fie Plateani, Tebani, Ateniani, Spartiați, și nu Elini; tot așa și strămoșii nostri au vroit să fie Ardeleni, Munteni, Bănățeni, Moldoveni,
și nu Romăni; rareori ei au vroit să se privască între dânșii ca o singură și aceeași nație; în neunirea lor, dar, trebuie să vedem isvorul tuturor nenorocirilor trecute, a cărora urme, ăncă pănă astăzi, sânt vii pe pământul nostru. Departe de a fi părtinitorul unui simtiment de ură cătră celelalte părți ale neamului meu, eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbește Romănește și ca istoria națională, istoria Moldaviei întregi, înainte de sfășierea ei, a Valahiei și a fraților din Transilvania. Această istorie este obiectul cursului meu; întinzăndu-mă, cum se înțălege de la sine, mai mult asupra întămplărilor Moldaviei, nu voi trece subt tăcere și faptele vrednice de însemnat ale celorlalte părți a Daciei și mai ales a Romănilor din Valahia, cu carii sântem frați și de cruce, și de sânge, și de limbă, și de legi […]”
Sursa: Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași.
Tipărituri vechi 