Costache Negruzzi, Păcatele tinerețelor, Iași, 1857
Păcatele tinerețelor. Amintiri de junețe. Fragmente istorice. Neghinâ și Palamidâ. Negru pe alb. De Constantin Negruzzi. Jassi. Tipografia lui Adolf Bermann, Podul vechiu. 1857.
Cum am învețat românesce.
Pe cănd uitasem că săntem Romăni și că avem și noi o limbă, pe cănd ne lipsia și cărți și tipografie; pe cănd toată lumea se aruncase în dasii și perispomeni ca babele în căței și motani, căci la scoala publică se învăța numai Grecește; cănd, în sfârșit, literatura Romănă era la darea sufletului, cățiva boieri, ruginiți în romănism, neputăndu-se deprinde cu frumoasele ziceri parigorisesc, catadicsesc ș.cl., toate în esc, create de diecii Vistieriei, pentru că atunci între ei se plodia geniul, ședeau tristi și jăleau perderea limbii, uităndu-se cu dor spre Buda sau Brașov, de unde le veniau pe tot anul calendare cu povesti la sfărșit, și din cănd în cănd căte o broșură învățătoare mesteșugului de a face zahar din ciocălăi de cucuruzi, sau păne și crohmală de cartofe.
Tot însă mai rămăsese o scoală pre care acesti buni bătrâni o priveau ca singur asilul prigonitei limbi, scoală unde se învăța ăncă romănește, aproape de Iași, în monastirea Socola.
Tatăl meu era unul din românii aceștia. Nu eșiea nici un calendar care să nu-l aibă el ăntăi, nici o carte
bisericească care să n-o cumpere, nici o traducție care să nu pue să i-o pescrie.
Într-o zi, viind de la scoală, l-am găsit cu o mare carte infolio dinainte. Cetește-mi, îmi zise, o viață d-a sfinților din cartea aceasta.
— Iartă-mă, părinte, eu nu pot ceti romănește.
— Cum! apoi dar ce înveți tu?
— Elinește, am răspuns păunindu-mă. De vrei să-ți cetesc toată tragedia Ecubei, unde e acest frumos hor a Troienelor, pre care îl știu pe dinafară:
Αύρα, ποντιας αύρα,
Ατε πόντοπόσους κομίζεις
Θοας ακάτους εποιδμα λίμνας,
ποι με ταν μελεαν πορεύμς!
— Poate să fie frumoase acele ce tu spui, zise tatăl meu, dar e rușine să nu știi limba ta! Măne vei veni cu mine la Socola, unde este examen. Voi vorbi pentru tine cu dascalul, care e un om preînvățat; și nu mă îndoiesc că tu te vei sili a învăța degrabă, pentru că știi că asta îmi face mulțemire […]
Eu sînt Român…
(Căntec)
Franțez, Neamț, Rus, ce firea te-a făcut,
Pământul tău e bine-a nu uita;
Oricui e drag locul ce l-a născut.
Eu, frații mei,ori unde-oiu căuta,
Nu mai găsesc ca dulcea Romănie,
De-o și hulesc căți se hrănesc în ea
Corci venetici. Dar oricum va fi, fie,
Eu sunt romăn, și-mi place țara mea.
Laudă mulți pe Franțezul voios,
Pe mândrul Rus, pe Neamțul regulat,
La dânșii, spun, că-i bine și frumos;
Dar, frații mei, eu oricăt am ămblat
Pe drumuri lungi, cu șine ferecate,
Nu mă-nvoiam; și vreți să știți de ce?
Pentru că-mi plac șoselele stricate.
Eu sânt romăn, mi-e dragă țara mea.
Străine țeri îmi place-ades să văd,
Dar sunt sătul lumea de-a colinda;
În țeara mea de-acuma voiu să șed;
Căci, frații mei, ori unde voiu ămbla,
N-o să găsesc acea bună primire
Ce m-am deprins în țeară-mi a videa;
Și în străini e rece găzduire!
Eu sânt romăn, mi-e dragă țeara mea.
Tânăr eram și sărutam cu-amor
Căpriii ochi sburdatecei Dridri
Ea mă vându! și eu voiam să mor,
Cănd mă-ntălnì o blondă milady;
Dragostea ei scăpă a mele zile,
Dar mă-nghieța, și mă-ncălzi abia
Dulcele-amor romăncelor copile…
Eu sânt romăn, îmi place țeara mea.
La masă beu adese vin străin,
Tocai, Bordo, Șampanie iubesc,
Iar mai ales prefer vinul de Rin,
Dacă nu am Cotnar și Odobesc;
Cănd însă am, deșert pline pahare,
Apoi încep să cănt vre-o manea,
Și sânt tot beat căt țin zilele amare!
Eu sânt romăn, mi-e dragă țeara mea!
1853. Avgust.”
Sursa: Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași.
Tipărituri vechi 
Frumoasa Romanie 🙂