Ioan Sârbu, Fabule, Chișinău, 1851
„Fabule alcătuite în limba moldovinească de D. Ioan Sirbu.
Chișineu
În Tipografia lui Popov
1851
Înainte cuvântare
Iubite cetitoriule!
Iroii timpurilor trecute ș-au câștigat nume pentru biruințele lor, iar învățații lumii pentru învățăturile lor, într-unii lucra mărinimia, într-alții genia și talentu, însă a tuturor acestor bărbați nume au rămas nemuritori. Negreșit, că această a noastră viețuire deși este numai păn la o vreme și toate sânt supusă putregiunii cu trupul, rămâind duhul nemuritori, dar pănă atunci când să va auzi acel răsunătoriu glas a trâmbiții, carele ne va scula din pre îndelungata și înmărmurita odihnă, pre rari sau poate nimene nu-ș va aduce aminte de noi, încet-încet ștergându-să cu desăvârșire pomenirea de pe fața acestui Ocian a vieții; ca și un fir de pai, când silnicul crivăț din aria lăcuinții îl suflă aruncându-l în văpaia pierzării ființii lui. Iar numele acelora, nu numai că în timpurile trecute și aceste de acum, dar (poate)
și în cele viitoare, va străbate auzul fieștecăruia.
Vechiul Fabulo-scriitor Ezop și acești mai dincoace, precum și Lafonten (La Fontaine) a Franțezilor, a Rosienilor Crâlov și alții, ș-au câștigat nemuritori nume, nu pentru aceia numai ca să-l căștige, ci pentru ca prin pildele lor atât să se folosească Patrioții cât și alte ghente.
Deci și eu, bunule cetitori! nu că asămănându-mă lor, dar nici acelui Grec Erostrat, carele au ars templul Artemisei din Efes, ce era pus în numărul celor șapte minuni ai vechimei, numai ca să-ș lasă numele său nemuritor, nu, ci pătruns fiind de scânteia dragostei, carele s-au ațițat în sufletul meu cătră fiii Românești, mai vârtos, văzind că limba aceasta fiind mai fiică a slăvitei și vechei mume Latine, ar fi de trebuință a o mai înzăstra, atunci când asămenia lucru să află
tălmăcit în multe limbi; eu nu m-am lenevit a le urma lor, și a traduce aceste Fabule în limba Moldovinească, care socot că îți vor fi de folos, și cred, că de ai ave ce mai mică picătură de sânge Român, ai sălta văzind în mânile tale această cărticică.
Deși în zioa de astăz, nourii cei întunecați a neștiinții s-au râșchirat și razele luminii înfrângându-să străbat cu nemărginit luciu în inimile toturora: omul, a căruia țântire prevede adâncimia lucrurilor, înțălege mai cu desăvârșire ceia ce este bun, și mai cu atenție poate giudica care lucruri sânt pentru dânsul mai folositoare; giudicata au luat vârf și s-au suit în jâlțul dreptății (de mi-i da voe a zice, că) și pravilele ei să înplinesc cu toată bunacuviință, căci de multele rază a luminării toate ale lu(i) s-au agerit; deși ghenealoghia lui nici odinioară nu va slăbi, și ai vede deosăbire // de l-ai asămăna cu cel vechiu, ca și cum, sfărămând o piatră mare proastă, dintr-o bucată să faci un idol pre frumos cu văpsele acoperit, iar cealaltă să o laș firească, și alăturându-le, n-ai crede, că idolul să fie din ace bucată: însă tocmai atuncea, când toate aceste le are, și mintea îi este înălțată și plină de idei, spre a o mai înbogăți și cu fapte potrivite aceștii de acum ființe a minții lui, ar trebui ca nici odinioară să nu lipsască de la el aduceria aminte de lucrul cel bun, care sălășluindu-să într-însul, îl silește a-l înplini.
De aș și face un proverb, că:
În vasul ce îl ai plin,
În zădar tu mai torni vin;
Au doară te folosește?
Nu vezi că să prăpădește? //
Dar tu ești întrebuințat în alte locuri cu numire de …, iar aicea ești ca o piatră în mâna lucrătoriului, care:
Cu cât trăești,
Cu atâta te cioplești (te înveți);
Și când de tot te pilești,
Atunci tu te săvârșăști.
Drept aceia, aduc în jitnița Patriotizmului, acel (m)ic grăunte, carele încă ce întâia oară ar pute sluji de (d)ovadă și semn a dragostei mele cătră tine.
Ioan Sirbu.
Broasca și boul
O broască văzind on Bou pe mal că’mbla,
Au vrut cu el a să asămăna;
Ea pizmătariță era,
Ș’au ș’inceput a să înfla.
Ian te uită sorioară, voi fi cât el?
Prietinii i-au zis: – Nici cum de puțântel!
Aceia au răspuns.
Dar acum, cât m-am înflat deajuns.
Ei numă-s? măcar on chic
M-am mai mărit? – Ba chiar nemic.
Dar acum? – Tot nemic. Tot s-au înflat,
Tot au suflat,
Și numai ce au câștigat:
Cu Boul nu s-au asămănat,
Dar din multa înflătură au crăpat.
Asăminia și la noi vedem nu unul:
Și de mierare, când vra meștaninul,
Să trăiască ca on grajdanin,
Iar acista, cât on bogat dvorianin?”
Sursa: Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași.
Tipărituri vechi 