Dimitrie Cantemir la Timișoara, după bătălia de la Zenta (1697)

Traducerea notei de subsol, mai jos

„De câte ori îmi aduc aminte de confusiunea deplorabilă de atunci, totdeauna mă coprinde o secretă oroare. Nu era omul în securitate nicăiri; amicul ca și inimicul, de asemenea suspect; disordinea era universală și neimaginabilă. Sultanul a stat trei zile ascuns în cetate; nime, afară de Pașa, nu știa că unde e. Într-aceea, mii de știri de răspândiseră printre trupe; unii ziceau că e prins, alții că l-au trădat chiar soldații săi. Trupele cari scăpaseră, rătăciau încoace și încolo fără comandanți, fără conducători, fără disciplină, călăuzul lor era foamea; și ce vedeau, tot prădau. Seceta estraordinară din acel an secase toate apele, caii muritori de sete erau reduși a suge mocirle puturoase. Și dacă cineva pe întâmplate da de vreun pic de apă stătătoare, trebuia ca mai întâi să omoare sau să vulnereze pre mulți alții înainte de a-și poate măcar uda buzele, departe de a-și putea stâmpăra setea. După ce am scăpat și io cum am putut, m-am dus cu celelalte trupe la Temișoara și mi-am pus cortul cu tot bagagiul într-o vie. Din întâmplare, am dat aici de un puț acoperit cu pământ. Mi-am mutat cortul asupra puțului; l-am curățit, și astfel aveam apa proaspătă și curată pentru mine, pentru oamenii mei și pentru caii mei. Într-o dimineață, pre când se revărsa de ziuă, am trimis prin servitor un oloi de apă la bucătariul meu. Pe cale îl vede un soldat, îi ia oloiul și bea apa, apoi îl amenință cu moarte, dacă nu-i va spune de unde are apa aceea, și îi puse sabia în pept. Bietul băiat, tremurând de frică, spune soldatului că io am un puț sub cortul meu. Soldatul îndată curge la camarazii săi și le spune ceea ce auzise. La moment pleacă cu toții, ținând într-o mână sabia goală, și într-alta un vas, și întrebând în toate părțile, că unde este cortul meu? Io am văzut numaidecât că nu este niciun mijloc de a mai ascunde lucrul; mi-am mutat cortul și am lăsat puțul liber. Pentru a mă scuza, le-am zis că a fost un om mort în puț, și l-am ascuns, pentru că m-am temut că cineva ars de sete ar putea să bea din el înainte de a-l curăți, și prin aceasta ar putea să-și spurce sufletul. Minciuna aceasta inocentă, dar necesară în acele împrejurări, m-a scăpat de sabia acelor barbari, ba încă mi-au și mulțumit pentru serviciul bun ce le-am făcut.”

Sursa traducerii : Istoria Imperiului Ottoman. Crescerea și scăderea lui cu note foarte instructive de Demetriu Cantemir, principe Moldaviei. Tradusă de Dr. Ios. Hodoșiu. Partea II, București, 1878 (pe Dacoromanica. Biblioteca Digitală a Bucureștilor)
Sursa foto : The history of the growth and decay of the Othman Empire. Part II… Written originally in Latin, by Demetrius Cantemir, late Prince of Moldavia, Londra, 1735

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică (începutul sec. XVIII)

„Cetatea Epithimiii”

„Istoriia Ieroglifică în doasprădzece părți înpărțită, așijderea cu 760 de sentenții frumos împodobită. La începătură cu scară a numerelor dezvălitoare, iară la sfârșit cu a numerelor streine tâlcuitoare.

Talif [în arabă]
4 8 40 8 300 100 10 400 = Dimitriu
20 1 50 300 5 40 8 100 = Cantemir.

Iarăși cătră cititoriu

Vii ști, iubitule, ca nu pentru cei carii într-aceste pomenite limbi pedepsiți sânt, scara acii am suppus; ce pentru ca de împrumutarea cuvintelor streine, cei mai nedeprinși, lovind vrereași, ca așa a le înțălege și în dilectul strein să deprindă; că așa unul după altul nepărăsit urmând, spre cele mai adânci învățături, prin hirișă limba a noastră, a purcede, a să îndrăzni cu putință ar fi, precum toate alalte limbi, de la cea elliniasca întâi îndemnându-să, cu deprinderea îndelungă, și a limbii sale supțiiare, și a cuvintelor însămnare, ș-au agonisit, așa cât, ce va să zică, υπόθεσης, înțelege Latinul, Lehul, Italul, și alții, Hypothesis, macar că cuvântul acesta singur a ellinii numai ar fi; într-acesta chip spre alalte, învățături grele, trebuitoare numere și cuvinte dându-le, a le moldoveni, sau a le români silește. În moldovenie ellinizește, și în ellinie moldovenisește.

Însă cu atâta îndestulit să nu fii, foarte bine cunoscând pre Dumnădzău, a toate darurile deplin dăruitoriul, amândoi noi a-l ruga rămâne, că toată învățătura Loghicăi pre limba noastră, în curând să videm; carea învoind Puternicul, în curând de la noi o nădăjduiaște.

Scara a numerelor și cuvintelor streine tâlcuitoare

A.

Avocat (lăt.) – Cela ce trage pentru altul pâra cu plata.
Agonia (el.) – Lupta care face trupul cu sufletul în ciasul morții.
Acolythos (el.) – Și așa urmând, în urmă, mai apoi.
Activitas (lăt.) – Făcătoriia, lucrarea lucrului.
Alaiu (tur.) – Petrecanie, tocmală de oaste, șicuire.
Allofilii (el.) – Cel de alt niam. Streinii.
Anangheon (el.) – Atâta de treabă, cât fără dânsul a fi, nu poate.
Anatomic (el.) – Cela ce știe meșteșugul mădularelor trupului, despicătoriu de stârvuri.
Anthrax (el.) – Piatră scumpă roșie, rubin mare. Carvuncul.
[…]”

Sursa foto: Integrala manuscriselor Cantemir. Vol. VII. Istoria Ieroglifică. Manuscris facsimil inedit, 2010.

Dimitrie Cantemir, Sistema religiei mahomedane, 1722

Gravură alegorică care înfățișează visul profetic al lui Osman I Gazi, întemeietorul dinastiei sultanilor turci. Din trupul acestuia iese trunchiul (imperiul otoman), ale cărui roade sunt șerpii. Personajele feminine simbolizează cele trei continente dominate de otomani, dintre care Europa ține sceptrul ridicat și, cu mâna stângă, face un semn de refuz și apărare.

„Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane
S-a tipărit din porunca maiestății sale
Petru cel Mare
Împărat și autocrat al Întregii Rusii
În tipografia împărătescului Sankt Petersburg
În anul 1722, decembrie în ziua de 22

Cartea a cincea
Despre religia muhammedană

Capitolul întâi
Precuvântare

Deoarece am arătat, pe scurt, pe cât am putut, cât de fioroasă bestie este Coranul și cât de îngrozitor și de nesuferit este urletul și răcnetul ei pentru urechile credincioșilor ca și ale tuturor celor ce au mintea sănătoasă și, totodată, cine este și de unde vine Muhammed, cel care a aflat în pustiurile Arabiei pe acest preacumplit balaur și l-a păscut și care a fost vânător, hrănitor și ocrotitor unei vipere atât de veninoase, socotim că nu e inutil să spunem ceva în această carte despre plodul sau puiul acestei bestii (adică despre religie sau, mai drept spus, despre superstiție). Și o vom face fără să depășim limitele conciziei (pe care ne îngrijim în fel și chip să le respectăm) și fără să stârnim disprețul cititorului nostru curios, pricinuindu-i plictiseală […]

Capitolul al paisprezecelea
Despre haram, adică despre cele oprite

Sub acest nume de haram ei înțeleg a fi tot ce prin poruncă dumnezeiască și prorocească este oprit, interzis, neîngăduit. Sub acest nume se cuprind toate păcatele cele de moarte și vrednice de pedeapsă (astfel obișnuiesc ei să numească pe acelea pe care noi le numim de iertat). Decalogul, afară de Sabat, ei îl primesc cu desăvârșire, iar pe cele contrarii acestuia le mărturisesc că sunt oprite […]

Iar persanii spun că nu este oprit a picta icoane, însă este nelegiuit a le cinsti. De aceea ei sunt socotiți de turci și de arabi ca niște purtători ai păcatului unei erezii urâte. Ei pictează de la Adam până la Muhammed nu numai chipurile tuturor prorocilor, ci chiar pe Muhammed, afară de cap, căci în locul capului, ca nu cumva să-i fie văzută fața, pictează o bucată de pânză albă, care parcă acoperă capul și fața lui. Căci ei zic că trupul lui Muhammed, deși cu asemănarea diferitelor părți ale trupului nu se deosebea de trupurile celorlalți oameni, totuși frumusețea feței lui, datorită luminii dumnezeiești care o lumina, era inefabilă, de neimitat, așadar nu poate fi pictată.

3. Pe riaia, adică supus, de orice religie ar fi, în afară de birul cu care este impus, este oprit să-l obijduiești, să-l necinstești, să-l omori sau să-l întărâți și să-l strâmtorezi într-alt fel. În fetvă se spune: Sufletul lor e ca sufletul nostru, trupul lor e ca trupul nostru, bunurile lor ca bunurile noastre, deci trebuie păziți și apărați. Pentru un creștin care se află în robia lor, de va fi omorât de o mie și unu de muhammedani, legea Coranului poruncește să fie pedepsiți cu moartea toți ucigașii dacă ceilalți nu vor arăta care dintre ei l-a rănit primul. Eu însumi am văzut nouă ieniceri care au fost înecați în urma hotărârii judecătorești pentru un singur grec, și încă țăran. Ei n-au putut tăgădui omorul, dar, nădăjduind că pentru un singur ghiaur nu vor fi executați nouă musulmani (poate că nu cunoșteau această rigoare a legii), au spus în fața judecătorului că toți laolaltă l-au omorât și nu pot ști cine l-a rănit mai înainte și cine pe urmă. Și, așa după cum am spus, toți nouă au fost osândiți la moarte pentru un singur supus.

7. De oricare femeie străină, soție, fiică, roabă sau prizonieră nu este îngăduit nici să te atingi, nici să o privești. Iar de va fi fetiță mai mică de șapte ani, adică înainte de vârsta potrivită pentru împreunare, atunci nu se oprește și ele pot umbla în școlile mixte. Iarăși, zic ei că este cel mai greu păcat ca bărbatul să privească trup gol de bărbat sau băiat, afară de picioare până la genunchi și trupul de la cap până la brâu, deși năravul pentapolitanilor îl îmbrățișează mai mult decât Jupiter pe Ganimede.

21. Este interzis în timpul războiului a-ți tăia unghiile și a-ți rade vârful capului. Prima pentru că unghiile se socotesc a fi o armă naturală a omului, cu care poate prinde și sfâșia pe inamic; a doua pentru ca, de i se va întâmpla cuiva să fie ucis de inamic, să aibă inamicul de ce să apuce și să ridice capul, ca nu cumva, fiind părul ras, să fie nevoit să-l ridice cu sulița sau cu ghioaga.”

Sursa traducerii: Dimitrie Cantemir, Opere complete. VIII. Tomul II. Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane, București, 1987.
Sursa fotografiilor din ediția rusă și a ediției românești: Dacoromanica – Biblioteca Digitală a Bucureștilor