Tipărituri vechi

românești sau despre români

Archive for the tag “secolele IV-X”

Victoria lui Gerontius, comandantul trupelor romane din Tomis, împotriva vizigoților (cca. 386)

Zosimos, Istorie contemporană

Zosimos, Istorie contemporană

Zosimos 1Zosimos 2„XL. Este un oraș în Sciția tracă cu numele Tomis. Comandantul soldaților aflați în el era Gerontius, bărbat destoinic, de o forță fizică excepțională și apt pentru orice ispravă de război. În afara acestui oraș fuseseră așezați de împărat barbarii cei mai valoroși, înalți de statură și întrecând cu mult prin vitejie pe ceilalți. Aceștia erau aprovizionați mai bine decât soldații (romani) și primeau de la împărat și alte daruri. Cu toate acestea ei nu se gândeau să răsplătească cinstea ce li se dădea prin bunăvoință, ci nesocoteau comandantul și disprețuiau soldații. Văzând această purtare a lor și că plănuiesc ceva împotriva orașului și vor să stârnească tulburări, Gerontius se hotărî să pedepsească insolența și abuzurile barbarilor și împărtăși planul celor mai pricepuți dintre soldații săi. Observând însă că ei șovăiesc din cauza fricii și că se tem până și de mișcările barbarilor, luă armele și împreună cu un număr redus de însoțitori, se hotărî să se împotrivească întregii mulțimi a barbarilor; el deschise porțile și înaintă, în timp ce soldații încă mai dormeau sau stăteau împietriți de frică sau alergau pe ziduri și priveau la cele ce se întâmplă. Barbarii începură să râdă de nebunia lui Gerontius și, crezând că omul și-a pus în gând să moară, trimiseră contra lui pe cei mai voinici dintre ei. Acela însă apucă de îndată scutul și încăierându-se cu primul  care-l atacă se luptă vitejește, până ce unul din însoțitorii săi, văzându-i încleștați, tăie cu paloșul umărul barbarului și-l doborî de pe cal. În timp ce barbarii priveau cu uimire vitejia și îndrăzneala sa, Gerontius se îndreptă contra altor dușmani. Văzând ceea ce făcea comandantul lor, cei de pe ziduri își aduseră aminte de numele lor de romani, năvăliră afară din oraș, atacară pe barbarii îngroziți și-i măcelăriră. Cei care scăpară se refugiară într-o clădire a creștinilor cu drept de azil. Gerontius, care liberase Sciția de primejdia ce o pândea și învinsese pe barbarii care atacau prin deosebita sa vitejie și măreție de suflet, se aștepta acum să-și primească răsplata de la împărat. Dar, în loc de aceasta, Theodosius, foarte indignat că au fost omorâți barbari pe care el îi cinstise atât de mult, chiar dacă făcuseră rău statului, puse să-l prindă îndată pe Gerontius și-i ceru socoteală pentru că luptase apărând cauza romanilor. Când Gerontius dădu pe față răzvrătirea lor împotriva romanilor și relată jafurile comise de ei și omorârea barbarilor, împăratul nu dădu nicio atenție spuselor lui, ci stărui să-i afirme că el a căutat să-i înlăture nu în interesul obștesc, ci din dorința de a pune mâna pe darurile ce li le dăduse împăratul, spre a nu fi dovedit (de ei) că și le-a însușit. Gerontius însă spuse că după uciderea lor el a trimis și acele daruri tezaurului (ele constau din coliere de aur, ce le fusese dăruite de împărat spre a se împodobi cu ele); și numai cu multă greutate putu să scape de primejdia ce-l amenința, împărțind întreaga sa avere eunucilor. Astfel fu răsplătit Gerontius pentru devotamentul său față de statul roman.”

Sursa traducerii: Fontes Historiae Dacoromanae/Izvoarele istoriei României. vol. II. De la anul 300 până la anul 1000, București, 1970 (pe Dacoromanica. Biblioteca digitală a Bucureștilor).
Sursă imagini: Zosimi Comitis Ex Advocato Fisci Historia Nova, Cizae, 1679.

Romanitatea balcanică și situația de la Nord de Dunăre în timpul lui Constantin Porfirogenetul (sec. X)

Despre administrarea imperiului

Constantin Porfirogenetul, Despre administrarea imperiului

De administrando imperio. De Patzinacitis

Cap. II
De Patzinacitis & Rußis (Despre pecenegi și ruși)

„Pecenegii au ajuns alături și vecini de hotare și cu rușii. Adeseori, când nu se înțeleg între ei, prada Rusia, o pustiesc și îi pricinuiesc multe pagube. Și rușii se străduiesc să aibă pace cu pecenegii, căci cumpără de la ei boi, cai și oi și cu acestea își fac o viață mai bună și mai îmbelșugată, deoarece niciunul dintre animalele amintite nu trăiește în Rusia. Dar rușii nici nu pot porni cum trebuie la războaie purtate dincolo de hotarele lor, dacă nu se înțeleg mai întâi cu pecenegii, deoarece atunci când pleacă din locurile lor, ceilalți vin și le pricinuiesc pagube și distrugeri. De aceea, pentru a nu fi vătămați și spre a fi un neam puternic, rușii se străduiesc întotdeauna să facă înțelegere cu dânși și să-i aibă prieteni, pe de o parte să înlăture dușmănia lor, iar pe de alta să dobândească ajutor de la dânșii.

Rușii nu pot ajunge în cetatea de scaun a împărăției romanilor (Constantinopol) dacă nu se înțeleg cu pecenegii, fie că ar vrea să facă război, fie pentru alte treburi. Când ajung cu bărcile la pragurile fluviului (Nipru), și le duc pe umeri spre a le trece mai înainte, rușii se văd întâmpinați atunci de neamul acesta al pecenegilor, și ușor sunt întorși înapoi sau zdrobiți, deoarece nu pot ține piept la două munci deodată.

De administrando imperio. De Dalmatia

Cap. XXIX
De Dalmatia & eius populis (Despre Dalmația)

Împăratul Dioclețian iubea mult țara Dalmației, de aceea a adus din Roma popor împreună cu familiile lor și i-a așezat în țara Dalmației: aceștia se mai numesc și romani, pentru că au venit din Roma, și poartă acest nume până în ziua de astăzi.

De administrando imperio. De Patzinacitarum gente

Cap. XXXVI
De Patzinacitarum gente (Despre neamul pecenegilor)

Dincoace de fluviul Nipru, înspre partea Bulgariei, lângă malurile fluviului, există cetăți părăsite: prima este cetatea numită de pecenegi Aspron (=Albă), deoarece pietrele sale par albe; a doua cetate se numește Tungate, a treia Cracnacate, a patra Salmacate, a cincea Sacarate și a șasea Gieucate. În clădirile acestor cetăți vechi se găsesc urme de biserici, cruci tăiate și piatră poroasă; de aceea unii cred că romanii au avut cândva locuințe în locurile acelea.”

Sursa imaginilor: Constantini Imperatori Porphyrogeneti De administrando imperio, Lugdunum Batavorum (Leyde), 1611
Sursa traducerii: Izvoarele Istoriei României (Fontes Historiae Dacoromanae). Vol. II. De la anul 300 până la anul 1000, București, 1970 (pe www.dacoromanica.ro)

Cronografia lui Teofan Mărturisitorul. Invazia bulgarilor și creștinii de la Nord de Dunăre în sec. VII

Θεοφάνης Ομολογητής (Teofan Marturisitorul)

Teophanis Chronographia (p. 236)

„(Anul 679) În acest an, neamul bulgarilor pătrunsese în Tracia. E necesar să vorbim și despre vechimea bulgarilor unogunduri și cotragi. În părțile de Miazănoapte ale țărmului Pontului Euxin, în așa-zisa mlaștină Meotică, se varsă cel mai mare fluviu dinspre ocean, după ce străbate pământul sarmaților, fiind numit Atel. În ea se varsă fluviul așa-numit Tanais, izvorând și el din munții Caucaz de la porțile iberice; iar de la confluența lui Tanais cu Atel, căci Atel se desparte în două mai sus de amintita mlaștină Meotică, curge așa-numitul fluviu Cufis și se varsă în capătul Mării Pontice, aproape de Necropile, lângă înălțimea zisă Criu Prosopon (Fruntea berbecului). Din mlaștina Meotică pomenită mai sus se naște o mare ca un fluviu și se varsă în Pontul Euxin prin ținutul Bosforului și regiunea cimeriană. Din acest fluviu este pescuit murzuliul și alți pești la fel cu dânsul. Iar în părțile dinspre răsărit ale mlaștinei amintite, lângă Fanaguria și lângă evreii care locuiesc pe acolo, se află foarte multe neamuri. Între această mlaștină și fluviul zis Cufis, în care e pescuit peștele bulgăresc numit xyst, se află Bulgaria veche, zisă Bulgaria cea Mare, precum și așa-zișii cotragi, care se întâmplă să fie de același neam cu dânșii. Pe timpul lui Constantin (al III-lea, în anul 641), stăpânul dinspre Apus al pomenitei Bulgarii, anume Kubrat, conducător și peste cotragi, a lăsat la moartea sa cinci feciori și le-a cerut să nu se despartă niciodată de traiul lor împreună spre a stăpâni toate neamurile și a nu fi subjugați de niciunul din ele. Puțin timp după moartea lui, cei cinci feciori ajunseră la învoială și se despărțiseră unul de altul, fiecare împreună cu gloata aflată sub conducerea sa.

Teophanis Chronographia (p. 237)

Feciorul cel mai mare, numit Batbaian, a păzit porunca tatălui său și a rămas pe pământul strămoșesc până în ziua de astăzi. Al doilea frate, numit Cotrag, trecu fluviul Tanais și se stabili în preajma fratelui celui dintâi. Al patrulea și al cincilea trecură fluviul Istru sau Danubius: unul rămase cu oastea în Pannonia, în regiunea avarilor, aflată sub conducerea hanului avarilor, iar celălalt se îndreaptă spre Pentapolis de lângă Ravenna și ajunse sub stăpânirea creștinilor. Apoi după acești frați, cel de al treilea numit Asparuh, trecu peste fluviile Danapris (Nipru) și Danastris (Nistru) de la nord de Dunăre, și ocupă regiunea Oglos și se așeză între acesta din urmă și celelalte două socotind că e un loc sigur și inexpugnabil din orice latură, căci avea în față mlaștini, iar din celelalte laturi era înconjurat de râuri și oferea multă siguranță împotriva dușmanilor pentru un neam micșorat prin separarea de ceilalți. După ce s-au despărțit acești frați, în felul amintit, în cinci grupe și au ajuns la fărămițare, s-a ridicat marele neam al chazarilor, din adâncimile cele mai îndepărtate ale Berziliei din prima Sarmație și a pus stăpânire pe tot pământul de dincolo de fluviu până în Marea Pontică. Acesta l-a supus pe fratele cel dintâi Batbaian, stăpânul primei Bulgarii și a luat de la el tribut până în ziua de azi. Împăratul Constantin (al IV-lea) a aflat că pe neașteptate un neam murdar și nespălat s-a așezat în Oglu, dincolo de Dunăre și, năvălind în ținuturile din apropierea Dunării, pustiește țara stăpânită acum de ei, dar aflată atunci sub oblăduirea creștinilor. El s-a întristat peste măsură și a dat poruncă tuturor comandamentelor militare să treacă în Tracia. După ce a înarmat o flotă, a pornit împotriva lor pe apă și pe uscat, încercând să-i urmărească cu război: a rânduit trupele pedestre pe uscat între numitul Oglu și Dunăre, iar de-a lungul țărmului din apropiere a pus în mișcare corăbiile. Când au văzut bulgarii această oaste unită și numeroasă, s-au gândit să scape, au fugit în întăriturile lor și s-au pus la adăpost. Trei-patru zile n-au cutezat să iasă din întărituri, iar romanii nu s-au prins în lupte din pricina mlaștinilor aflate în față […]”

Sursa imaginilor: Theophanis chronographia, Veneția, 1729

Sursa traducerii: Izvoarele Istoriei României (Fontes Historiae Dacoromanae). Vol. II. De la anul 300 până la anul 1000, București, 1970 (pe www.dacoromanica.ro)

Post Navigation