Tipărituri vechi

românești sau despre români

Archive for the tag “Foaie pentru minte”

Pavel Vasici, Nemărginirea vieții Universului (Brașov, 1840)

„Să căutăm acuma la bolta cerească, carea peste noi o vedem în noaptea sărină și să privim la nenumăratele punturi, care în nemărginită îndepărtare ne lucesc. Să gândim iarăși cum că acelea punturi strălucitoare – stelele – tot sori sânt, Soarelui nostru asemenea, și de asemenea sfere sau planete înpregiurați – apoi se luăm acuma telescopuri spre ajutor și se privim la brâul cel lucitor a boltei cerești cu ochiul armat, precum privirăm mai nainte greunțele năsipului cu microscopul, și vom vedea cete de sori (stele) care ochiul nearmat pentru nemărginita lor îndepărtare numai ca un fum lucitor le vede, fără a le putea deosebi! Acestea stele sau sori sânt sufletul unei sisteme solare, ca cum este Soarele nostru a sistemei solare noastre. Apoi afară de acestea încă ne arată telescopii niște nori aburoși în toate ținuturile ceriului îndepărtate, care zic astronomii a fi miriade de sori, și care atâta sânt de noi îndepărtate, cât de ne-am pune pe aripile luminei și am sbura în miite veacuri, totuși nu le-am putea ajunge – aicea să stăm puțintel și dacă putem cuprinde cu mintea noastră mărimea universului sau a totului lumesc, se judecăm cum că fieșcare așa nor aburos o nenumărată mulțime de stele sau sori

în sine cuprinde, și cum că iarăși fieștecare soare trebue să aibă a sale planete, și apoi să dăm fieștecăruia planetă numai mărimea Pământului nostru și mulțimea făpturilor lui, și pogorându-ne pe scara făpturilor iarăși la grăunța de năsip și la picătura mării, să vedem încă odată în acestea o lume plină de viață. Acuma, încurajiți să ne suim iarăși pe aceia scară la nenumăratele trupuri a nemărginitului totului lumesc, și să întrebăm, care este suma, care este numărul vieții a totului lumesc! Și pentru ce este această mulțime de viață? Și dacă vei răspunde că este mulțimea fericirei? Întreabă încă o dată: cine a făcut viața, ca să facă atâta fericire? Lapădă-te jos în pulbere și închină Lui.

Dr. Vasici.”

Sursa: Biblioteca Digitală BCU Cluj

Ieremiade sau plânsete patriotice ale unui maghiar și încă ceva (Foaie pentru minte, Brașov, 1842)

Din Foaie pentru minte, inimă și literatură, Brașov, Nr. 25 din 22 Iunie 1842

Din Foaie pentru minte, inimă și literatură, Brașov, Nr. 25 din 22 Iunie 1842

„D(omnul) Ioan de Palfi, mădular al deputației staturilor Ardealului, care în Martie anul curent a călătorit la Pesta ca să gratuleze noului Gubernator domnului conte Iosif de Teleki, în Nr. 56 al gazetei Erdélyi Híradó împărtășește băgările de seamă făcute în această călătorie. Din ele luăm și noi unele, ce ni s-au părut că pot să intereseze atât pe românii de aici, cât și pe frații nostri din principate:

Fuseiu în Pesta. Șapte ani trecuseră, de când nu mai fusesem aci […] Se zice, că Pesta e oraș unguresc (ori mai bine maghiar). Că vrea să fie, o crez; însă acum e mai mult oraș german și încă chiar în clasele cele mai de frunte. Pesta se poate asemăna cu o traducere în ungurește, în care toată foiea isbește în ureche câte un idiotism german. Cu durere am văzut, cum cocoane învățate și înzestrate de la natură cu frumoase daruri, cel mult câte odată și ca din greșeală scot din gură un cuvânt maghiar. Ori că limba germană are mai mult fermec decât limba națională? Sau poate tocmai acesta e darul limbei germane, că e limbă streină?

După ce D. Palfi mai vorbește ceva damelor maghiare la inimă, apoi vine la teatrul național:

Încă una. Am fost în teatrul maghiar, și era gol! Ticăloasă bucată trebue să fie asta – gândiiu întru mine – și-mi puseiu nădejdea de mângăere la ziua următoare: Mă duseiu dar a doaua, – a treia – și a patra oară; însă casa era tot goală, cu toate că bucățile era bune! – Me duseiu și la teatrul germanilor, și acesta era înghesuit, încât abia putea să intre cineva de îmbulzeală! – Și totuși,

plansetele patriotice 2Pesta e capitala Ungariei, căpitala Țărei celei tari, mari, bogate, puternice și pretutindeni resunătoare de cele mai frumoase fraze despre naționalitate!! – Ei, dar teatrul este afară departe, cine va putea merge acolo? cine? patriciii cei bogați ai Ungariei celei bogate; eu însă am văzut, că și lojile, scaunele cele cu cheie (adecă ale nobilimei) era goale! – Ei bine, dar era încai plătite. – Așea? Mult duh trebue să aibă dar dumnealor, când și la teatru pot să-și trimiță numai duhul ori sufletul, iar nu și trupul. – Apoi – me rog de ertare! – mai zică cineva, că în Pesta nu este duh destul.*

Aci lăsăm pe D. Palfi și luăm îndrăsneală de a face și noi o întrebare: Dacă înșii dumnealor maghiarii sânt astfel de reci cătră limbă, literatură, teatru și alte interese naționale maghiare, pentru ce vor o sili pe celelalte nații, să se lapede de limba lor și să învețe pe cea maghiară? Pesemne numai de aceea, ca să căștige din celelalte nații public pentru limba și teatrul dumnealor și să învețe de la ele cum se prețuesc culturile naționale.

După aceasta să mai zicem ceva asupra celor ce zice maghiarul ardelean, despre chipul cu care se prețuesc lucrurile naționale și deosebit limba maghiară în Pesta, cu oarecare aplecare la vecinele principate […]

De maghiari înca-i știm, că sânt magnați (protipendați) între ei, carii nici nu știu limba maghiară, iar de aceia, carii nu-și vorbesc limba națională, sânt destui. Aplecând aceste la căpitalele principatelor românești de la Dunăre, mărturisim, că cu tot despotismul limbei grecești în clasele cele mai de frunte pănă mai dăunăzi, nu se află nici în clasele aceste nici în celelalte nici o familie românească, care să nu știe și să nu vorbească limba românească; și măcar că lipon, ipolipsis, filotimie, proxino și încă vreo câteva se mai țin încă ca rugina de fier, este însă nădejde, că cu cea de acum generație se vor îngropa pentru totdeauna. Dar în locul limbei grecești despotizează astăzi franțeza. Nu zic, că nobilimea nu vorbește românește; asta nici că se poate, odată ce limba românească e limba Țărei diplomatică, – limba oficială; – nici la aceea n-avem nimic, că în căpitalele aceste se îmvață limba franțeză cu atâta furie, pentru că fără cunoștința vreunei limbe cultivate numai cu cea românească încă nu pot ajunge la acel grad de cultură, ce se cere de la această clasă; nici aceea nu mai căutăm, dacă nu era oare mai bine să învețe limba vecinilor germani decât a franțezilor.
__________
*Și bietul teatru național din București, – o întreprindere plină de nădejdi, – a căzut mai cu seamă din asemene pricini.

plansetele patriotice 3Aceea ce ne supără este, că se prețuește limba franțeză
a) mai mult decât limba națională și că o mare parte a publicului celui mai ales nu cetește cărți românești,
b) că limba franțeză se învață mai numai de modă, iar nu din privința culturei, și
ț) ce e mai rău, că în adunările cele mai strălucitoare nu se vorbește românește sau prea rar, și încă se ține de rușine a nu ști vorbi franțozește.

De aici a urmat o deșertăciune mai în toată tinerimea de la orașe, aceea, că la toată întâlnirea nu auzi decât bonjour, bonsoir, comment se portent, merci, adieu și apoi cei mai mulți nu mai știu din cuvintele aceste încolo. Mi s-a întâmplat odată să auz în București chiar pe nește țigani dându-și binețe cu bonjour monsieur (așea), comment se portent monsieur! Apoi mai zic filosofii, că o modă, odată ce ajunge a fi modă și la oamenii de soarta cea mai apusă, numaidecât își perde prețul. – Făcând aceste băgări de seamă, atingem abuzul îndeobște; dar știm, că sânt și familii destule dintre cele mai însemnate, care vorbesc mai bucuroase românește. Scopul ne este, a da de înțeles, că șade foarte urât a măimuți obiceiuri streine cu vătămarea caracterului național, și că ar fi de dorit să trăiască ieșenii și bucureștenii cel puțin în acea mândrie națională, ca orice strein va merge acolo – afară de persoanele în calitate de diplomați – să simță acela, că el este dator a se da după ale pământului și a învăța anumit limba Țărei. Nu socotiți că vă recomândați și dați vreo părere bună despre voi, streinilor, când le arătați că prețuiți mai mult obiceiurile și limba lor; dinprotivă, dacă acei streini vor fi oameni drepți și de omenie, se vor mâhni în inima lor: pentru că tocmai caracterul național și deosebit limba este aceea ce ne face vrednici de stimă înaintea altora și chiar înaintea noastră.

X.Y.”

Sursa: Biblioteca Digitală BCU Cluj

Îngreonarea sau însărcinarea (1841)

Din Foaie pentru minte, inimă și literatură, Brașov, Nr. 24 din 15 Iunie 1841

Din Foaie pentru minte, inimă și literatură, Brașov, Nr. 24 din 15 Iunie 1841

„Îngreonarea

După înbrățișarea roditoare se naște în muiere acela stat, care îl numim îngreonarea, sau însărcinarea, adecă muierea nu este numai muiere, ci și mumă. Fieștecare femee poate porni greoane de la ivirea, pănă la trecerea curețeniei de lună. Semnele după care se cunoaște cum că o femee au luat în pântece, sânt de trei feliuri, adecă: puțin încredințătoare, din care însemnăm unele:

1-a Dacă pe bărbatul său, care nainte l-au iubit, nu l-ar putea răbda, sau dinprotivă, dacă mai nainte nu l-ar fi plăcut, și acuma l-ar iubi.
2-a Dacă femeia după înbrățișare ar fi foarte simțitoare.
3-a Dacă se ar schimba trăsurile feții.
4-a Dacă ar pătimi de dureri de cap, de dinți, de greață, de vărsări, sau dacă are pofte neobicinuite.

Mai mult încredințetoare sânt acestea semne:

1-a Rămânerea afară a curețeniei de lună.
2-a creșterea foalelui și a țițelor.
3-a o durere înpungătoare în țițe, aria svârcului se face mai întunecoasă, svârcurile cresc, se încoardă, și alte care se țin de moșerie.

Semnele adevărate sânt mișcarea fătului în pântece, care pe la începutul lunii a cincea se simțește. Aceasta se poate cerca dacă cu palma întinsă rece, apăsăm chitinel partea din jos a foalelui muierii greone. Dacă acestea semne se vor ivi deloc după înpreunarea înfocată, și tot vor crește, atuncea femeia se poate ținea încărcată, cu atâta mai mult dacă altfeliu ar fi sănătoasă. Deci să cuvine precum dânșii, așa și noă să îngrijim, ca să poarte fructul pântecelui său fără vătămare.

Cinstea și băgarea de seamă se cade genului femeesc în statul, prin care cetățenii lumei acestia se prenoesc și genul // omenesc de periciune se păzește. De aceia popoarele cele vechi au ținut muierile greoane în osebită vază și cinste […]

Unele dintre greoane au osebite pofte și cereri, de multe ori la lucruri grețoase și stricăcioase cum la var, la lumini de seu, la cretă, la săpun ș.a. și gândesc că dacă nu vor îndestula aceasta poftă, atuncea ar putea perde rodul. Aceasta nu e de crezut. Și numai muierile desmerdate, rău crescute, pe care nu le stăpânește mintea, ci credința deșartă și zicălile maicelor și a mătușelor, au așa urâte pofte […]”

Sursa: Biblioteca Digitală Transsilvanica

Post Navigation