Tipărituri vechi

românești sau despre români

Archive for the tag “Cronici”

Pudilă, fruntaș al vlahilor din sec. XI menționat de Ana Comnena în Alexiada

Ana Comnena, Alexiada, 1729

Ana Comnena, Alexiada (Pudila)

Eo ad Imperatorem de nocte venit Pudilus quidam e praecipuis Blachorum…

<Anul 1094> „În timpul nopții, sosind un oarecare Pudilă, fruntaș al vlahilor și aducând vestea trecerii cumanilor peste Dunăre, <împăratul> socoti că trebuie să cheme în zorii zilei la el pe cei mai de seamă dintre rude și generali, pentru a se sfătui ce e de făcut. Fiindcă toți îi spuneau că trebuie să ocupe Anhialos, a trimis numaidecât pe Cantacuzino și pe Tatikios la locul numit Therma, împreună și cu unii mercenari, cu Skaliarios, Elhan, și cu alți fruntași,

Ana Comnena, Alexiada

pentru a face de pază acelor ținuturi. Iar el pleacă la Anhialos. După ce află de înaintarea cumanilor spre Adrianopol, chemând pe toți fruntașii adrianopolitani, dintre care mai de frunte erau Katakalon numit și Tarhaniotes și Nichifor, fiul fostului uzurpator Bryennios – care, deoarece s-a răzvrătit, a fost lipsit de vedere -, le-a poruncit să păzească cu multă grijă cetatea, iar când vor sosi cumanii, să nu dea lupta cu ei fără curaj, ci să tragă la țintă asupra lor și din depărtare și să țină cât mai mult porțile închise și le-a făgăduit multe binefaceri dacă vor ține seama de cele poruncite. După ce le-a recomandat deci acestea, lui Bryennios și celorlalți, împăratul i-a trimis cu cele mai frumoase speranțe la Adrianopol; iar lui Constantin Katakalon Euphorbenos îi porunci prin scrisori să ia cu el pe Monastras (acesta era un mixobarbar, care avea multă experiență militară) și pe Mihail Anemas, cu soldații de sub comanda lor și, după ce va fi aflat că au trecut cumanii clisurile, să-i urmărească îndeaproape și să-i atace prin surprindere. Îndată ce cumanii, care au aflat de la vlahi potecile ce străbat clisurile, au trecut cu ușurință prin Zygos și s-au apropiat de Goloe, locuitorii acestuia, legând numaidecât pe cel căruia i se încredințase paza fortăreții, l-au predat cumanilor. Iar ei i-au primit cu veselie, aclamându-i […]”

Sursa imaginilor: Annes tes Komnenes porpherogennetou kaisarisses Alexias, Veneția, 1729

Sursa traducerii: Izvoarele Istoriei României (Fontes Historiae Dacoromanae). Vol. II. De la anul 300 până la anul 1000, București, 1970 (pe www.dacoromanica.ro)

Anunțuri

Nicolaus Olahus, Ungaria, 1536 (informații despre români)

Nicolaus Olahus 1

„CAPITOLUL AL XII‑LEA
Despre Ungaria de dincolo de Tisa

1. Acea parte a Ungariei care este dincolo de rîul Tisa, după cele susţinute de Ptolemeu, se numea cândva Dacia. Atingând la Miazănoapte o regiune a Sarmaţiei, se întinde de la Munţii Carpaţi până la curbura râului Nistru. Iar spre Miazăzi ţine până la Dunăre, unde [aceasta] începe a se numi Istru; la Apus, pînă la Tisa şi iazigii metanaşti. În ea sunt provinciile: Valahia Mare, care se mai numeşte şi Transalpină, Moldova, Transilvania, Maramureşul, ţinutul Someşului, Crişana, Nyír şi ţinutul Timişului. Transalpina, care se spune că odinioară s‑a numit Flaccia, de la Flaccus care adusese aici o colonie a romanilor, începând de la munţii prin care este despărţită de Transilvania,

Nicolaus Olahus 2

se întinde aproape până la Marea Neagră. Pământul [îi este] neted şi sărac în apă. La Miazănoapte se învecinează cu roxanii, care acum se numesc ruteni, la Miazăzi cu acea parte a Ungariei care este îndreptată spre cetatea Timişului şi spre câmpul Maxons, iar la Răsărit, cu fluviul Dunărea, care separă de ea Moesia Inferioară.

2. Principele ei se cheamă voievod; în zilele noastre este Radu, care, puternic în bogăţie şi stăpânire, are cetatea de scaun în oraşul Târgovişte. Se spune că, dacă este nevoie, poate chema la arme, de pe teritoriile sale, şi duce la luptă până la patruzeci de mii de oşteni. Este supus regelui, căruia îi depune jurământul de credinţă prin trimişii săi. În această provincie, din vremurile străbunilor noştri până în zilele noastre, au fost două familii [voievodale], provenind la început [sic] din aceeaşi casă: una, a Dăneştilor, de la voievodul Dan, cealaltă, a Drăguleştilor, de la Dragula; de acestea aminteşte şi Aeneas Sylvius, în capitolul al doilea din Europa. Dintre aceştia, ba prin puterea regelui nostru, ba prin a împăratului turcilor, sunt aleşi voievozii îndreptăţiţi […]

Nicolaus Olahus 3

CAPITOLUL AL XIII‑LEA
Despre Moldova

1. Provincia Moldova se învecinează la Răsărit cu Muntenia, la nord‑vest cu polonezii, la Miazănoapte, interpunându‑se Podolia, nu este departe de tătarii care sunt vecini cu Marea Azov. Şi principele acestei provincii se numeşte voievod, nefiind expus atâtor schimbări primejdioase ca cel al Munteniei. Totuşi, ca şi acela, şi acesta depune jurământ de credinţă regelui Ungariei. Ca să rămână devotaţi, ei deţin, cu îngăduinţa regelui Ungariei, câteva cetăţi în Transilvania. În vremea noastră, această provincie o conduce Petru‑Vodă. Moldovenii au aceeaşi limbă, rit [şi] religie ca muntenii; pe alocuri, se deosebesc parţial în port. Ei socotesc că sunt şi de viţă mai aleasă şi mai

Nicolaus Olahus 4

harnici şi mai buni călăreţi decât muntenii. Se îndepărtează mai des de regele Ungariei; se războiesc mai des cu regele Poloniei. Se spune că pot chema la arme mai bine de patruzeci de mii de oşteni. Graiul lor şi al celorlalţi valahi a fost cândva latin, ca al unora ce se află într‑o colonie a romanilor; în vremea noastră se deosebeşte foarte mult de acela, numai că multe cuvinte ale lor sunt de înţeles pentru cei [care vorbesc] latineşte.

CAPITOLUL AL XIV‑LEA
Despre Transilvania

1. Transilvania este înconjurată pretutindeni de munţi foarte înalţi, mai cu seamă în partea în care se delimitează de Muntenia; pe o latură, prin care se orientează spre Miazănoapte şi spre moldoveni, are o trecătoare mai largă. Din Ungaria se deschid către ea trei căi, şi acelea greu de umblat şi noroioase. Una se numeşte Calea Meseşului, în partea unde curge Someşul; alta se cheamă [Calea] Crişului, pe unde curge Crişul; celei de a treia i se spune Poarta de Fier, pe unde alunecă râul Mureş. Intrarea dinspre Muntenia este strâmtă şi abruptă. Din această cauză,

Nicolaus Olahus 5

turcii, care au invadat pe aici Transilvania, s‑au ales în dese rânduri cu o mare înfrângere, din partea unei mici oştiri. Din Transilvania, care are lungimea de vreo treizeci de mile maghiare şi aproape aceeaşi lăţime, sau ceva mai mică, poţi supune Ungaria întreagă, mai uşor decât din Ungaria Transilvania. Căci drumurile sale pot fi uşor închise prin tăierea stejarilor.

2. În afară de aceasta, populaţia este strâns unită în privinţa membrilor săi, războinică, dispunând de arme, precum şi de cai puternici şi buni. Ţinutul întreg este format, în alternanţă, când din şesuri, când din păduri, brăzdat de cursuri şi meandre de apă, cum vom spune puţin mai târziu, pământul fiindu‑i roditor, bun pentru viţă‑de‑vie, bogat în aur, argint, fier şi în alte metale şi – dincolo de acestea – şi în sare, abundând în vite, sălbăticiuni, urşi şi peşti, încât nu poţi condamna natura că nu ar fi dăruit acest meleag cu toate cele prielnice traiului. Aici trăiesc patru neamuri de obârşie diferită: maghiarii, secuii, saşii, valahii; dintre ele, saşii sunt consideraţi mai nepotriviţi pentru luptă. Maghiarii şi secuii vorbesc aceeaşi limbă, numai că secuii au unele cuvinte specifice neamului lor […]”

Nicolaus Olahus 6

Nota editorului Kollarus (1763):
Orașele mai de seamă și mai populate sunt locuite de unguri, germani și slavi, care împreună cu valahii alcătuiesc populația întregului regat. Dar neamurile slave, împărțite în slavi, poloni, ruteni, boemi, moravi, croați, dalmați, slavoni, sârbi, rascii, ocupă partea cea mai mare a regatului, încât partea aceasta a Europei pare că-și reia înfățișarea pe care a avut-o înainte de venirea ungurilor. Căci de la Nord și Sud încetul cu încetul neamurile slave se reîntorc în inima țării și se răspândesc foarte mult prin toate provinciile regatului. Popoarele germane vin de la Apus, iar valahii își trimit la noi coloniile lor dinspre Răsărit. Cea mai mică parte a Ungariei e aceea care cuprinde pe unguri, adică pe poporul ce se slujește exclusiv de limba ungară și mă tem să nu piară însăși limba lor, în același chip în care a pierit limba cumanilor […]

Nicolaus Olahus 7

Valahii în limba lor își zic rumunyi (rumâni) adică romani și socot că vorbesc rumunyeschte (rumânește), adică în limba romanilor. Limba lor mai pură are cea mai mare afinitate cu limba italiană, dar limba de care se slujesc, mai ales bihorenii, în biserică, e sporită cu vocabule slave, din pricina religiei pe care, primind-o, dacă nu mă înșel, de la popoarele slave care se închină după ritul și dogma greacă, o păstrează cu cea mai mare încăpățânare. Lucrul acesta l-am constatat eu însumi, când fiind la Oradea Mare într-o misiune de Stat, am avut prilejul să stau cu ei de vorbă […]

Sursa (imagini și traducerea textului lui Olahus): Nicolaus Olahus, Ungaria, București, 2011 (conține reproducerea ediţiei Adamus Franciscus Kollarius: Nicolai Olahi HUNGARIAE liber 1. Origines Scytharum et Chorographica descriptio Regni Hungariae, Viena, 1763)
Sursa traducerii notei de subsol: St. Bezdechi, Nicolaus Olahus. Primul umanist de origine română, Aninoasa-Gorj (pe www.dacoromanica.ro)

Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice (sec. XV)

Laonic Chalcocondil

Expuneri istorice. Cartea a II-a

Expuneri istorice. Cartea a II-a

Postea missis exercitibus, Pannoniam & Pannodaciam vastabat. Tempore autem aliquantulo interposito, bellum Myrxae (nostri Marcum vocant) Daciae duci intulit…

„Mai pe urmă totuși (Baiazid) trimițând armate în Peonia (Ungaria) și Peonodacia (Transilvania), a jefuit țările. După ce însă a mai trecut un timp, a pornit cu război asupra dacilor și a lui Mircea, domnul dacilor, învingându-l, că a fost pricina războiului și că a mers cu peonii la luptă în contra lui.

Este acest neam, dacii, viteaz în ale războiului și are o organizație cu legi nu prea bune; locuiește prin sate și e aplecat spre o viață mai mult păstorească.

Țara lor începând din Ardeal, Dacia peonilor, se întinde până la Marea Neagră. Întinzându-se spre mare, are de-a dreapta fluviul Istru, iar la stânga țara așa-numită Bogdania. De Peonodacia îi desparte un munte ce se întinde mult, numit al Brașovului. Vecini îi mai are această țară, pe o întindere nu mică, pe sciții nomazi (tătarii), neam mult și bogat, supus împăratului Cazimir; acestuia fiindu-i supuși și sciții nomazi, merg ca ostași, unde îi duce, acesta fiind în război de o vitejie remarcabilă. Spre miazănoapte de aceștia sunt polonii, spre răsărit însă sarmații (rușii).

Dacii însă au un grai asemănător cu al italienilor, dar stricat întru atâta și deosebit, încât italienii greu înțeleg ceva, când vorbele nu sunt exprimate deslușit, încât să prindă înțelesul, ce ar putea să spună. De unde deci cu acel grai și având obiceiuri de ale romanilor, au ajuns în această țară și s-au așezat aici cu locuințele, nici pe altul nu l-am auzit spunând ceva lămurit, nici eu însumi nu mă pot pronunța, cum au fost aduși cu locuințele în aceste locuri. Se spune ce-i drept că în multe chipuri venind neamul acesta s-a așezat aici cu locuințele, fără însă să se aducă vreo dovadă ce ar fi vrednică oarecum de semnalat și în istorie. Se aseamănă însă cu italienii și în alte privinți și în întocmirea traiului de toate zilele și se folosesc de aceleași arme și de aceleași unelte încă și acuma ca și romanii.

Dar sunt împărțiți în două domnii, în Bogdania și în Țara aceasta de la Istru și au organizație cu legi nu prea bune. Au obiceiul să nu rămână cu aceiași domni, ci mereu după interesul lor să-i schimbe; și-și pun când un stăpânitor, când altul […]

Expuneri istorice. Cartea a IX-a

Expuneri istorice. Cartea a IX-a

Ea autem quae sequebatur hyeme, in regni sede manens, vocabat Bladum, Draculis filium, ducem Daciae.

Iarna aceasta însă împăratul petrecând-o în palatele sale, a trimis după Vlad (Țepeș), feciorul lui Draculea, domnul Daciei; și avea la sine pe fratele aceluia (Radu cel Frumos), mai tânăr, fiind favoritul său și trăind și locuind la el. Și s-a întâmplat că în timpul când a ajuns la domnie și sta să plece asupra lui Caraman, împăratul dorind să aibă relații cu acest băiat, era cât pe ce însuși să moară de mâna aceluia. Căci fiindu-i drag băiatul, îl chema la petreceri și, închinând cu patimă paharul către el, îl chema în camera de culcare. Și băiatul, fără a bănui că va păți așa ceva din partea împăratului, l-a văzut pe împărat repezindu-se la el pentru un lucru de așa fel și s-a împotrivit și nu se da la dorința împăratului. Și-l săruta împotriva voiei lui și băiatul, scoțând un pumnal îl lovește în coapsă pe împărat și așa îndată a luat-o la fugă, pe unde a putut. Doctorii i-au vindecat rana împăratului. Iar băiatul urcându-se într-un copac undeva pe acolo, s-a fost ascuns. După ce însă împăratul și-a făcut bagajele și a plecat, atunci și băiatul coborându-se din copac și luând-o la drum, nu cu mult mai pe urmă a venit la Poartă și a devenit favoritul împăratului […]”

Sursa imaginilor: Laonikou Chalkokondylou Athenaiou apodeixis historion deka, Veneția, 1729
Sursa traducerii: Laonic Chalcocondil. Expuneri istorice (Creșterea puterii turcești, căderea împărăției bizantine și alte istorii despre felurite țări și popoare). În românește de Vasile Grecu, București, 1958 (pe www.dacoromanica.ro)

Post Navigation