Tipărituri vechi

românești sau despre români

Archive for the tag “Bătălia de la Baia”

Domnia lui Ștefan cel Mare descrisă în cronica lui Miklós Istvánffy (1538-1615)

Regni Hungarici Historia 1Regni Hungarici Historia 2„S-a încredințat aducerii aminte că, pe vremea asta, principele Ștefan, numit în mod vulgar voievod, a ieșit dintre cei vii, doborât de îndelungate dureri de încheieturi și de alte boli și bătrânețe. Se spune că acest om a fost vestit și sărbătorit cât a trăit pentru priceperea lui în disciplina militară și pentru strălucitele lui războaie. Căci, în privința veșnic admirabilei virtuți și vitejii, s-a arătat mai presus de toți dușmanii săi. Pe regele Matia, deși mai mult prin viclenia de care obișnuia să se folosească, decât prin adevărata putere, l-a pus pe fugă într-o luptă de noapte la Baia, un oraș al Moldovei, nu departe de râul Siret, și l-a rănit cu o săgeată aruncată la întâmplare și l-a depărtat de hotarele sale. S-a împăcat, cu toate acestea, fără întârziere, temându-se de puterea și armele lui Matia și căruia i s-a supus. Cetele nenumărate ale lui Mahomet, care pustiau Moldova, moșia lui, le-a bătut și le-a silit să se întoarcă de unde au venit, omorând peste 30.000 de turci. Asupra tătarilor a câștigat biruințe strălucite în multe rânduri, atât asupra celor care locuiesc în Chersones, Tauric și în Nogai, cât și asupra celor care își au locuințele în Asia, dincolo de râul Rha. În sfârșit, pe regele Albert al Poloniei, după cum am spus mai sus, l-a zdrobit într-o luptă foarte crâncenă, lângă pădurea Bucovina, tăind și pierzând multe mii din oamenii lui. Așa încât se vede că pe drept trebuie socotit printre bărbații vrednici de ținut minte de pe vremea sa. Dar era șovăitor în credință și nestatornic. Era mândru și cruzimea neobișnuită a firii i-au șters puțin din faima și gloria faptelor sale.”

Sursa traducerii: Ștefan cel Mare și Sfânt. 1504-2004. Portret în cronică, Sfânta mănăstire Putna, 2004.

Sursa foto: Nicolaus Isthuanffius, Regni Hungarici Historia, Coloniae Agrippinae (Köln), 1724.

Fragmente despre români în cronica lui Antonio Bonfini (1434-1503)

Antonius Bonfinius, Historica Pannonica sive Hungarica Rerum 1

Despre originea și personalitatea lui Iancu de Hunedoara

Despre originea și personalitatea lui Iancu de Hunedoara

„Acesta s-a născut din tată român (Valacho patre) și mamă greacă; prin destoinicie și virtute a făcut cinste neamului său mai presus de așteptarea tuturor. Se spune că nici părinții lui nu erau de neam obscur. Căci tatăl său – precum se zice – se bucura de vază foarte mare la neamul românilor, care stăpânesc acum locurile geților și ale dacilor și cu drept cuvânt se cred rămășițele colonilor romani, după cum dovedește asemănarea limbii lor. De bună seamă, el și-a sporit autoritatea nu numai prin înțelepciune și printr-o îndelungată experiență, ci prin bogățiile și succesele sale, fiind deprins în necontenite războaie, prin silințele sale militare nu și-a câștigat bogăție mai multă decât faimă. Născut în satul Corvinus își trage spița neamului din familia Corvina a romanilor. Iar mamă-sa, născută între greci, se crede a fi fost răsărită dintr-un neam vechi și împărătesc. Unii îndrăznesc s-o aducă în legătură cu neamul lui Teodosius. A servit de la început cu 12 cai episcopului Dimitrie din Zagreb și doi ani a făcut serviciu militar în Italia sub ducele Filip de Milano. Căci urmând pe Sigismund în Italia, a rămas acolo. Despre Sigismund – căruia i s-a dus vestea că i-ar fi părinte – se spune că l-ar fi adus pe Ioan încă de mic copil din părțile Transilvaniei și pentru buna purtare i-ar fi dăruit moșiile Huniadești, care sunt așezate la granița de către Muntenia, a Transilvaniei. Mai târziu s-a înrudit cu familia Gherebilor. De aici și-a luat de nevastă pe Elisabeta, care a născut pe Ladislau și pe Matia. A fost un bărbat în care se putea recunoaște virtutea cea mai mare a Corvinilor, tot astfel și mărinimia, înțelepciunea și vitejia romană. Avea o înfățișare foarte plăcută și o respectabilă vigoare de ostaș, iar caracterul său blând și distins îi împrumuta imaginea demnității romane.”

Sursa traducerii: Adina Berciu-Drăghicescu, Liliana Trofin, Culegere de documente privind istoria românilor. Secolele IV-XVI. Partea I, București, 2000.

Antonius Bonfinius, Historica Pannonica sive Hungarica Rerum 3

Păstrarea limbii române pe teritoriul fostei Dacii

„Deși năvăliri barbare de tot felul s-au revărsat asupra provinciei Dacia și asupra poporului roman și asupra regiunii geților împreună cu Panonia, totuși s-a văzut că n-au putut fi răpuse coloniile și legiunile romane care se dezvoltaseră de curând.

Înecate sub valul de barbari, ele totuși mai exală limba romană, și ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieții cât a limbii. Căci cine nu s-ar minuna – dacă ar sta să socotească desele puhoaie ale sarmaților și goților, și de asemenea ale hunilor, vandalilor și gepizilor și incursiunile germanilor și longobarzilor – că s-au mai păstrat încă până acum la daci și geți (inter Dacos & Getas) rămășițele limbii romane (Romanae linguae vestigia)?”

Sursa traducerii: Maria Holban și colab., Călători străini despre Țările Române, vol. I, București, 1968 (pe www.dacoromanica.ro).

Bătălia de la Baia (1467)

Bătălia de la Baia (1467)

„După ce regele restabili pacea în provincie, ieși din Transilvania (Transsylvania) în ziua Sf. Caterina, se îndreptă spre acea parte a Valahiei (in cam Valachia partem), care acum se numește Moldova (Moldaviam nunc dicunt). Aici, stăpânea în toată voia Ștefan voievod (Stephanus Vaivoda). Ca supus al regelui Ungariei, trebuia să plătească toate dările și să împlinească toate poruncile, dar el, scos din minți și crunt din fire, însă zelos și strașnic în război, nu voia să asculte cu nici un chip. Ba, mai întețea și răscoalele din Transilvania, cu gând ca, tulburând liniștea de acolo, să se poată bucura de libertate. Regele află cu cale să pornească prin păduri și prin strâmtori de munți, să readucă pe răzvrătitul valah la ascultare. Prin strâmtorile închise cu arbori și cu câte toate, își deschidea drum cu focul sau cu sabia. După ce, astfel, își făcu drum și ieși mai la larg, își așeză tabăra lângă orășelul Remanuasiar [târgul Roman], pe care valahii îl socotesc for roman. Zidurile acestui oraș sunt de lemn, întărite cu valuri și gropi; pe acolo curge râul Siret […] După ce arsese târgul Roman, pe oriunde mergea, pustia totul, sate și orașe, cu foc și sabie, iar ostașii mânau de dinapoi oameni și turme de vite, cu pradă nespus de mare. A treia zi, ajunse, în sfârșit, la cetatea dăruită unui episcop de frunte, numită de moldoveni Bania [Baia][…]

Antonius Bonfinius, Historica Pannonica sive Hungarica Rerum 5Regele, aici luptându-se în fața cartierului său, împreună cu veteranii, aici cercetând posturile în târg, îndeplini în noaptea aceea datoria celui mai bun soldat și domnitor. Era cel dintâi unde era lupta mai crâncenă, îndemnând pe viteji, dojenind pe cei fricoși, venind în ajutorul liberatorilor. Luptând în tot locul cu cea mai mare vitejie, s-a scăpat pe sine și a scăpat și armata. Când s-a luminat de ziuă, s-au găsit 7.000 de valahi morți, unguri 1.200, ceilalți, însă, în cea mai mare parte, răniți. Ba, ce e mai mult, și regele fu rănit în noaptea aceea de o săgeată getică (sagitta Getica), nu departe de șira spinării, și, deoarece, după ce i-au scos coada săgeții, fierul a pătruns mai adânc în carne, patru ani de zile a dus-o regele în grele suferințe. Și topindu-se rana unde era fierul, acesta se slobozea mereu în jos, până când, în cele din urmă, ieși, aruncat de însuși natura.

S-au luptat în noaptea aceea mai mult pentru viață, decât pentru cinste. Orașele și satele de prin apropiere fură arse și jefuite. Regele, îngreunat de rană, după ce omorî la dușmani până ce îi stinse, se hotărî să treacă în Transilvania și de acolo în Ungaria. Și așa, în ziua de Crăciun, se întoarse la Brașov. Acolo pedepsi mai aspru pe cei vinovați de trădare. Pe Mihail din Țara Românească (Michae(l)em Transalpinum), născut din neam nobil de voievozi, îl condamnă la moarte prin chinuri.

Ațâțătorii răscoalei, Mihail Zekel, Aladarius și Nicolae, al cărui nume de familie este de Visakna, prinși de questor, la porunca regelui, fură purtați pe străzile Clujului, sfâșiați în bucăți cu clești înroșiți și, în sfârșit, li se tăie capul. În urma acestor schingiuiri înfricoșate, atâta groază cuprinse pe cei care conspiraseră cu Rufus, încât o luară la fugă fără copii și fără neveste, spre Polonia sau Moldova. Averile acelora sau au fost trecute în erariul statului, sau au fost date altora ca dar.

Nu plecase încă regele din Transilvania, când primi scrisori rugătoare de la Ștefan, în care acesta mărturisea sincer îndrăzneala și cutezanța sa de a ridica armele păcătoase împotriva maiestății regești, care are atâta putere […]”

Sursa traducerii: Ștefan cel Mare și Sfânt. 1504-2004. Portret în cronică, Sfânta mănăstire Putna, 2004.

Sursa foto: Antonii Bonfinii Historia Pannonica: Sive Hungaricarum Rerum Decades IV, Coloniae Agrippinae (Köln), 1690.

Costache Negruzzi, Aprodul Purice, Iași, 1837

Negruzzi, Aprodul Purice, 1837

Aprodul Purice. Anecdot istoric. De C. Negruțți. Eșii. În Tipografia Albinei. 1837.

Aprodul Purice 1

Aprodul Purice

Ciocărlia cea voioasă în văzduh se legăna
Ș-înturnarea primăverii prin dulci ciripiri sărba,
Plugariul cu hărnicie s-apucasă de arat
Pământul ce era încă d-al său sânge înundat;
Uitas-acum Moldovanul trecutele lui nevoi,
Și cu fluerul la gură, păstorașul lângă oi,
Cânta dragostele sale. Vai mie! nu putea ști,
Că vrăjmașu-ntr-a lui țară stă gata a năvăli.

Hroiot Comandirul falnic a dârjilor ungureni,
Nu putea înghiți ciuda ce avea pe Moldoveni —
Care în mai multe rânduri, pururea-i au arătat,
Că nume de viteaz mare pe nedrept ș-au câștigat —
Deci auzind cum că Stefan Domnul lor atunci s-afla
În ținuturi depărtate, având cu el oastea sa,
Socoti că-i bun prilejul de el a să folosi,
De Moldoveni și de Stefan odată a-ș răsplăti;
Să poată c-o lovitură acea rușine spăla,
Ce româneștile arme săpasă pe fruntea sa.
Așadar adunând noaptea pre toți Ofițerii sei,
Le spusă a lui socotință, și le zisă: Frații mei!
Știți c-acești români selbatici, vrăjmași aprigi, ne-mpăcați,
Uciseră multă gloată dintr-ai noștri bravi soldați;

Aprodul Purice 2

Știți că îmbătați de sânge în țara noastr-au întrat,
Și că foc și pustiire pe urmă-le au lăsat;
Iar noi care bărbătește ne lupta n-am lipsit,
De abia numai prin fugă viața ne-am mântuit,
Ș-atâte cununi de dafne ce-n războae am adunat
Moldovanul cel obraznic în picioare le-au călcat;
Au doar această necinste, batjocorire și rău,
N-a să aibă răsplătire de la dreptul Dumnezeu?
N-a să mai sosască vremea să ne răsbunăm și noi,
S-arătăm c-în Unguri curge sânge de viteji Eroi?
Vremea este îndămână, prilejul favoritor,
Oastea le este departe, și cu ea-i și Domnul lor;
Mergiți dar, șî-n astă noapte catanile vă gătiți
Și când va miji de zioă, cu toții pe cai să fiți,
Ca cu-n marș repede, grabnic, fară veste să-i călcăm
Și cine sânt Ungureanii și Hroiot să le-arătăm.

Să măgulea Ungureanul cu visul amăgitor,
C-o țară făr-apărare va pustii pre ușor,
Ș-întru a sa nebunie acum părea că vedea
Lacrămile cum să varsă, și sângele cum curgea;
Dar dreptatea Provederii n-au putut îngădui,
Gândul seu cel sângeratic să se poată săvârși,
Și Dumnezeu milostivul p-al seu norod credincios,
Nu-l va lăsa în călcarea Ungurului furios.
Deci Sfântul Duh cu-ndurare pe un romăn nestăvind,
Ce de mult să afla încă între Ungureni slujind,

Aprodul Purice 3

Și carele auzise tot planul acel cumplit,
Ce-asupra patriei sale Ungurii au slimuit,
Măcar că era nemernic, pribegit din țara sa
Însă simțire română în inimă-i tot s-afla;
Așadar în vălmășagul ce gătirea prileji,
Încălecând cu grăbire cătră Moldova porni.
După ce eși din lagăr alergă necontenit
Toată noaptea, păn-ajunsă când soarele au răsărit
În oraș la Roman, unde pe părcălabul găsând,
Primejdia care vine abia a-i spune apucând,
De trudă și osteneală au și căzut leșinat
Iar calul seu lângă dânsul răsuflare’ ș-au și dat.

De îndată Părcălabul un minut n-au zăbovit
Și un curier în pripă, la Stefan au și pornit;
Iar satelor de pe mărgini, porunci a să găti
Cu coase, săcuri, topoare  cu ce vor putea găsi,
Totodată dând de știre și pe la boierinași
Ca cu oamenii de oaste, cu ai lor vecini și slujbași,
Cu toții cu mic și mare, să grăbeasc-a alerga
La șesurile Moldovei unde și el să afla;
Apoi strângând Călărașii și parte din tărgoveți
Înarmați cu lănci, cu săbii, cu arce și cu săneți,
Să trasă din târg afară cu mica urdia sa,
Și pre dușman fără frică ca să vie îl aștepta […]”

Sursa: Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași

Navigare în articole