Martin Opitz, Zlatna sau Despre cumpăna dorului, 1623 (odă românilor)
Des berühmten Schlesiers Martini Opitii von Boberfeld, Breßlau, 1690
„Înalț, de dor, în voie, un imn, de bucurie.
Cum o privighetoare zburând din colivie
Și neastâmpărată, bătând din aripi, iute,
De-o parte dând tot colbul din școlile trecute
Afară din cetate sub codri fremătând
Printre livezi în floare mă înfior și cânt
Unde răsuflă cerul de peste munți cu pace,
În cumpătată tihnă să și petrec îmi place.
O, Lisabon, iubite, pe unde-am fost umblat
Ținut ca Zlatna voastră să văd nu mi-a fost dat!
Petrec acolo zile și darnice și blânde
Ca oamenii de care nu mă mai pot desprinde.
Mai buni nu sunt în stare să cred că s-ar afla
În lume pretutindeni pe unde-aș mai umbla!
Chiar numele-i de Zlatna și-n limba sorbă spus
Numește lucruri scumpe și sună drept răspuns
Îndemânării voastre de aurari vestiți
Precum și-n alte arte de nimeni biruiți!
Cu mult timp înainte de-a fi colonizat,
Acest pământ ferice de împărați visat.
Romanii-l cunoscură, le-a fost făgăduit,
Ne spune capitala cu zidul năruit.
Ce stă și azi, acolo, unde stătea odată,
Cetatea lui Apolo surorii Sarmis dată!
Despre vestita Thorda ne spune mina care
Vă dă din avuția cristalelor de sare.
Ținutul Zlatna însă, de mine-i mai iubit,
Prin locurile-acestea Traian l-au biruit,
Pe Decebal; iar pratul din scriptele-n păstrare
Ca-n limba voastră veche rămâne, ca atare
Numindu-l până astăzi Câmpia lui Traian
Alăturea-i de pază, stă muntele Vulcan.
Suia pe munte-adesea spre-a cerului lucire
Unui zeu șchiop poporul întreg să i se-nchine.
Povestea despre munte, ce vine de demult,
Ne spune că-i acolo o stâncă-n care sunt.
Săpate-aceste vorbe: sub mine-i o comoară,
De vrei s-o ai încearcă pe loc de mă răstoarnă
Și oamenii puterea și-o puseră îndată
Ca piatra s-o răstoarne pe partea cealaltă;
Dar și pe noua față a pietrei au citit
În sacra lor latină:
În mine n-au lovit a fulgerelor spaime,
Au stat cu ochii-n jos, mă bucur că la soare
Cu fruntea m-ați întors!
Amăgitoare vorbe stăteau înscrise-n piatră
Și multă-nțelepciune pe a Zeugmei vatră.
Și prin ruine pietrele cu har înmăiestrite,
Pe piept cu flori de viță de vie și cuvinte,
Ce zac și azi cu spinii în mucegai și fum
Ori prag zidit la case și semne albe-n drum.
Eu peste tot pe unde din drum mai poposesc
Despre strămoșii voștri și pietrele-mi vorbesc!
Îmi sunt atât de scumpe aceste vechi însemne
Încât mă plec la ele și le numesc eterne
Văzând cum ies din piatră țâșnind murmurătoare
Atâtea ape calde de morb lecuitoare!
Vezi, câte-n lumea asta mai sunt ca într-un vis
Cu timpul se trec toate, rămâne ce e scris!
…
Înscrisele cuvinte în pietrele de-aici.
Nici un puhoi pârdalnic trecut în goană, nici
Fulgerul, nici timpul nu le-au putut distruge
Doar cerul le sărută la ele când ajunge!
Sub ele dorm bărbații de care azi aminte
Ne-aduc aceste stele de piatră și cuvinte.
…
Călcând în goană Goții cu alții-n șir grăbit,
Al Daciei și-al Romei pământ de mulți râvnit
Nu șterg al vostru nume cum nu v-au nici învins
De v-ați păstrat lumina așa cum e în scris…
Din depărtate Asii venind pe cai gonaci,
Pe Greci să îi supună, pe Misii vechi, pe Traci
Cu biciul nici Atila cu oardele-i de schiți,
Nu poate frânge neamul nepieritoarei ginți!
Într-un pârdalnic tropot năvala lor sporește
Iar slavii vă-nconjoară ca marea într-un clește…
Și totuși limba voastră prin timp a străbătut,
E dulce cum e mierea și-mi place s-o ascult!
Prin ce miracol însă și cum a biruit,
Aevea limba voastră, pe drept rămâi uimit!
Din sacrul grai al gintei Italii n-au păstrat,
Nici Spania, nici Galii din cât le-a fost lăsat;
De un târziu aseamăn roman au la tulpină
Valaha-și are nimbul mirabil din Latină.
Chiar albele căsuțe cu șiță învelite
Și prag de piatră albă cu duh meșteșugite
Vorbesc de-acele datini străvechi ce nu se schimbă
Cum nici credința voastră în moștenita limbă!
La capătul durerii, aici, de mult uitați,
Aievea văd romanii în voi aleși bărbați!
Și câte alte, multe, ce nu le pot numi
Prin cele spuse însă se pot închipui…
Eu despre firea voastră de temerari în toate
Încumetat voi scrie precât știința-mi poate!
Păstrându-vă și portul și minunatul joc,
Din vechea rădăcină pornite dintr-un loc
Precum vestita horă ce-n lume seamăn n-are;
Acum e-o horă mică, apoi se face mare;
Mărunți doi pași îi bateți sfios în scurt ocol
Îmlădiind mișcarea ca-n jocul capreol;
Cu mâini de mâne prinse plecându-vă-ntr-o parte,
Apoi spre cealaltă ca valuri legănate,
Înspre femei bărbații cu-n pas mai înapoi
Se-nclină… Ce frumoase-s femeile la voi!
De sfiiciune pline, dar și de voie bună
Cu vorba lor aleasă pot să te și supună;
Au judecata dreaptă ori cât le-ar fi de greu…!
O, despre ele multe ți-aș povesti mereu,
Cum despre Zlatna voastră preabinecuvântată
Unde-am aflat din câte mi-am fost dorit odată…
…
În orice parte-a lumii, cu lapte și cu miere
Belșugul greu de-ar curge, din câte-s, cu plăcere
Eu aș alege Ampoiul cu apele-i de aur
Și-argintul din nisipul pe care orice faur,
Cu gragoste-l culege cum ar culege grâu…
O, munți de sunt în lume și cunoscut vre-un râu,
Ce-aveau comori ascunse și aur la izvoare,
Spre care neamuri nouă și necugetătoare
Și-au fost pornit năvala pe cai, de le-au cuprins,
Atunci acestea-s toate de câte m-am convins.
Ehe, aici metalul și artele erau
Când alții-n lume lemnul cu icu-l despicau.
Pe voi natura însăși prea buna voastră mamă
V-a învățat de dușman să nu vă fie teamă
Și v-a-nzestrat cu firea dibacelor porniri
Spre câte-s ale păcii vechi îndeletniciri…
Cu soarele și luna, Saturn pe-al vostru plai
V-au rupt și dat lumina și aurul din rai.
Arhitectura însăși se împletește darnic
La voi, precum natura cu brațul celui harnic!
Din cel mai falnic arbor valahu-și face o grindă
Cu ea pereții casei puternic să-i cuprindă;
Din lemn și chei și cuie și-nchizători își face
Iar casa și-o așează sub codri, cum îi place!
Noi, cu știință multă am înălțat cetăți
Castele pentru silă ascunsă și desmăț!
Să lenevească furii cu prefăcut renume
Ce cred cum că virtutea a dispărut din lume.
…
Lipsindu-se de cele de unde-au fost venit,
Valahu-și duce traiul la toate cumpănit,
Își scoate cu sudoare îndestulat belșugul
Din brazda bine trasă peste pământ cu plugul.
E blând și stă departe de drumul spre cetate
Și nu se dă la fapte ce sunt necugetate;
Nu-și spune în joc viața, nici sufletul dobândă
Să poată vreo avere mai mare să cuprindă…
O, dragul meu, pământul acesta e menit
Cu aurul iubirii să fie-aurit.
V-a dat întotdeauna al păcii rost de bine
Și hotărât îndemnul încrederii în mâine,
Ai tăi de cum plecară din plaiul lor natal
Venise grabnic Alba cu vrăjmășescu-i val,
Necugetat în fapte, cu haina lui haină,
În cimitir să schimbe orașul și-n ruină.
Antverpiei vestite precâte-avea din arte
Podoabe nepereche i le-a răpit pe toate,
Deși n-ați stat la umbră privind pe Șchelda șire
De nave încărcate cu aur, de oștire…
Cu nici o armă însă dușmanul n-o să poată
Să vă răpească limba, nădejdea voastră toată;
Al bărbăției scheptru și-a artelor menire
Ce le păstrați din datini în cuget, cu iubire!
Străbunii vă lăsară să duceți mai departe
Din tată-n fiu șiragul acelor nestemate
Virtuți pe care-aceia oriunde-ai poposi
Cum un metal de altul le poți deosebi.
În unu-i o culoare și-n altul e o alta,
Precum natura însăși își migălește arta!
Voi din copilăria visărilor depline
Vă inspirați și munca și facerea de bine;
Din piatră scoateți aur săpând în adâncimi
De unde vă întoarceți din nou pe înălțimi!
…
O, cântecele voastre cât de frumoase sunt!
Întârziu cu plăcere din drum să le ascult;
Sunt nobile și limpezi, chiar muza Terpsichore
V-a înzestrat cu viersul înlegânatei Hore
Căreia însuși Febos îi dase armonia,
Împlând a voastră doină de dor cu veșnicia!
În toate-aceste arte și-alese fapte bune
Vă făuriți în lume un strălucit renume!
Sunteți precum un codru, pe rădăcini adânci,
Care cuprind toți munții de necuprins și stânci
Și-or cât ar da de aspru, prelung și cu durere,
Furtuni ca să vă smulgă nu au așa putere…
Dorința-vă de viață nu poate să se stingă
Cum pasărea când zboară de soare să se-atingă.
…
Valahul ce trăiește în munții lui departe
Nu știe de-a cetății pierzanii și păcate,
Și viața el și-o împlă cu-a câmpului plăceri
Ce-n suflet vii îi toarnă alese mângâieri
Și bucurii sub cerul luceafărului blând,
El raiul din cetate nu l-a râvnit nicicând.
Acolo, viclenia și jaful stând la pândă
Îi lustruiesc nelegii trompeta de izbândă
Și-oricâtă eleganță s-ar face că îmbracă
Subțirea reverență făcută ca să placă,
Rămâne tot spoială fățarnică și goală:
Sulemenire veche în zisa lume nouă.
Valahul nu ia-n seamă acele învârteli
Din câte-s prin palate sus puse și spoieli.
Și-alarma dacă sună trompeții tot nu-i pasă,
El neclintit rămâne cu munții lui acasă.
Cei din cetate însă apucă-n mâini o armă,
Lasă stăpâni, iubite și pleacă la cazarmă
Și de-acolo-n lume; nici ei nu știu pe unde,
Pe care țărm de mare vor fi trimiși să lupte!
Făgăduieli cu caru vreun grof, ori conte-i face
Valahul nu-i mai crede, lui munca-n câmp îi place
Nu jinduie la ranguri, la ce o fi s-apuce:
Când nu-i muncit un lucru, ca apa se și duce.
Valahul om de cinste iubește brazda care
I-aduce rodul dulce și-aleasa desfătare;
Își mână boii-n ciurdă și oile în turmă,
La pășunat pe unde le poate da de urmă…
Să-și facă fluier rumpe din codru un vlăstare
Pe care de-l sărută răsar sunând izvoare
De dor și de iubire ce farmecă și împlă
Toți codrii ce-și apleacă pe văi bătrâna tâmplă.
…
Pământ natal, la tine de voi ajunge, oare
Îmi vei reda amicii? spre ei viața îmi zboare…
Eu plec de-aici spre Nordul învăluit în ceață,
Iar tu, rămâi cu bine, O, Dacie măreață!
Ție Lisabon, dragă, vechi prieten credincios,
Din câte-ți las, vreau toate să-ți fie de folos
Chiar dacă multe lucruri le-am scris mai răscolit,
Dar sincer, cu iubire, amicul meu iubit.”
Sursa traducerii: Martin Opitz, Zlatna sau Despre cumpăna dorului. Poem răsădit în românește de Mihai Gavril după Martini Opitii (1597-1639), București, 1999
Sursa facsimilelor: Universitatea Humboldt din Berlin
Transcrierea în germană a poemului pe Projekt Gutenberg
Tipărituri vechi 
Mândru că sunt Român!